• Introducere
• Fotografia şi fotografii în timpul Holocaustului
• Ghetoul
  • Caracterul ghetoului
  • Contrabanda
  • Instituţii autonome evreieşti în ghetou
  • Situaţia se înrăutăţeşte
  • Moartea în ghetou
  • Educaţia
  • Religia
  • Cultura

Introducere

Nucleul acestei secţiuni de studiu constă în fotografii făcute de soldaţi germani în ghetoul din Varşovia. Fotografiile surprind o realitate unică şi puţin cunoscută ce a evoluat la limita dintre viaţă şi moarte.

Deşi secţiunea are ca subiect ghetoul din Varşovia, ea nu pretinde să epuizeze toate aspectele vieţii de ghetou. Scopul textului nu este de a oferi informaţii prin intermediul unui studiu sistematic, ci de a dezvolta capacitatea elevilor de a înţelege viaţa din ghetou aşa cum a fost ea trăită de rezidenţii acestuia. Prin discuţii şi prin analiza unor subiecte specifice, elevii se vor familiariza cu aspecte ale ghetoului şi lumii acestuia, cu dilemele cu care se confruntau locuitorii ghetoului şi cu îndoielile, dificultăţile şi modurile în care ei au făcut faţă unor împrejurări extraordinar de dificile.

Importanţa acestei secţiuni constă nu în oferirea de răspunsuri clare, ci în abilitarea elevilor de a formula întrebările relevante şi profunde.

Pentru a realiza acest obiectiv se va folosi un procedeu care constă în patru paşi. Li se va cere elevilor să se concentreze asupra fotografiilor, să citească cu mare atenţie fragmentele de jurnal din manualul pentru elevi, să îşi exprime părerile şi întrebările în cadrul discuţiilor şi, în cele din urmă, să discute probleme alese dintre subiectele-cheie care apar în manualul pentru elevi.
Secţiunea conţine două colecţii de texte : ghidul pentru profesori şi manualul pentru elevi.

Ghidul pentru profesori conţine următoarele părţi:

• Un capitol de analiză şi discutare a fotografiilor şi fotografilor din ghetouri şi lagăre
• Un articol de Prof. Yisrael Gutman, care trece în revistă istoria ghetoului din Varşovia de la înfiinţarea sa şi până la izbucnirea revoltei. (Acest articol este menit să îi ajute pe profesori să discute diferitele teme factuale şi conceptuale care vor apărea pe parcursul procesului de învăţare
• Instrucţiuni pedagogice, al căror scop este de a îl ajuta pe profesor să configureze şi să conducă discuţiile din clasă

Manualul pentru elevi conţine întrebări şi fragmente de citit. Întrebările sunt menite să atragă atenţia elevului asupra problemelor-cheie şi să structureze discuţia în jurul unei tematici clar definite.

Atenţie: cea mai mare parte a fotografiilor este însoţită de întrebări şi activităţi educaţionale. Este recomandabil ca profesorul să apeleze la propriul discernământ în selectarea fotografiilor şi a activităţilor celor mai potrivite grupului elevilor săi

Fotografia şi fotografii în timpul Holocaustului
de Avraham Milgram

Cei care vin să viziteze muzeul istoric de la Yad Vaşem pun adesea întrebări despre sursa fotografiilor care sunt expuse, despre fotografii care le-au făcut şi despre felul în care aceste fotografii ajung în muzeu. Întrebările cele mai frecvente se referă la împrejurările în care astfel de scene extraordinare au fost surprinse de obiectivul aparatului de fotografiat, având în vedere că ghetourile erau izolate de restul cartierelor, lagărele erau amplasate departe de aşezările populate, iar soluţia finală a fost cel mai bine păstrat secret al regimului nazist.

Sursele primare (documente oficiale, jurnale etc) şi studiile privitoare la fenomenul fotografiei in timpul Holocaustului indică faptul că fotografiile au fost făcute de mai mulţi oameni, în momente de timp şi în locuri diferite. Mai mult, fotografii au fost motivaţi de interese diferite.

Pentru început, trebuie menţionat că Goebbels şi oamenii săi s-au implicat în multiple şi ample activităţi de propagandă, inclusiv filmarea şi fotografierea unor scene. Aceste activităţi erau destinate să îmbunătăţească imaginea politicii externe şi interne a regimului nazist şi a politicienilor săi. În al doilea rând, reporterii străini din anii de dinaintea războiului au imortalizat multe dintre acţiunile regimului nazist, şi fotografiile făcute de ei au fost publicate în ziarele din ţările democrate.

Aceasta ne obligă să ne întrebăm din nou cu privire la autorii fotografiilor făcute în cumpliţii ani de război. Cei care au contribuit cel mai mult la descoperirea adevărului despre Holocaust sunt soldaţii germani şi aliaţi (aceştia din urmă la sfârşitul războiului). Soldaţii germani au făcut multe fotografii neautorizate şi mulţi comandanţi de lagăre şi ofiţeri SS au creat albume fotografice speciale pentru ei şi pentru superiorii lor. Aceste colecţii insolite au servit ca material documentar auxiliar şi ca suveniruri, sau au oferit colecţionarilor lor ocazia de a se lăuda cu faptele lor. De exemplu, Fritz Katzman, conducătorul poliţiei  şi SS-ului din Lvov, a raportat lichidarea evreilor din Galiţia prezentând un album cu 152 de fotografii. Albumul lui Jürgen Stroop, care era resposabil de suprimarea ghetoului din Varşovia, a fost păstrat intact, cu titluri scrise de mâna lui Stroop. Acest album conţine cincizeci de fotografii făcute în ghetoul din Varşovia în timpul lichidării acestuia. Alt album personal este cel al lui Kurt Franz, adjunctul lui Stangl, commandant al Treblinkăi. Franz  şi-a intitulat acest album « Cei mai frumo şi ani din viaţa mea ». [1]

Unii fotografi amatori din rândul soldaţilor germani au fost însă motivaţi de interese cu totul diferite. De pildă, soldatul austriac Hubert Pfoch, membru al mi şcării ilegale Tineretul Socialist Austriac, a făcut fotografii ilegale ale transportului deportaţilor din Austria spre Treblinka. Ca antinazist, Pfoch a încercat să imortalizeze acţiunile pe care naziştii se străduiau să le ascundă [2].

Fotografii clandestini evrei au lucrat ilegal şi în condiţii extrem de potrivnice, riscându-şi literalmente viaţa - spre deosebire de ceilalţi fotografi - ori de câte ori captau pe camera aparatului un moment unic. De exemplu, în ghetoul din Lodz, doi fotografi evrei, Mendel Grossman şi Henryk Ross, au făcut fotografii clandestine ale fabricilor lui Rumkowski, ale aruncării excrementelor de către departamentul fecal al Lodz Judenrat (Consiliul evreiesc din Lodz), documentând  şi scene de foamete şi convoaie de deportaţi în drum către lagărele de exterminare. [3]

Din momentul înfiinţării sale, ghetoul din Varşovia a atras în mod deosebit atenţia propagandiştilor nazişti. Situaţia economică şi socială îngrozitoare a ghetoului, condiţiile sale inumane, le-au permis naziştilor să coroboreze imaginea distorsionată a evreilor care apăruseră în propaganda nazistă. Entuziasmate de « descoperirea » încarnării evreului caricaturizat, echipele de filmare naziste au venit în număr mare în ghetou, trecănd la filmarea celor mai nenorociţi dintre locuitorii acestuia. Ideea era de a-i prezenta pe aceştia ca exemple tipice ale membrilor poporului evreu. Preocuparea obsesivă a naziştilor pentru crearea şi filmarea scenelor din viaţa de ghetou a fost descrisaa de Adam Czerniakow, conducătorul consiliului evreisc din Varşovia (Warsaw Judenrat) [4] şi de alţi autori ai jurnalelor de ghetou[5].

Cea mai mare parte a instantaneelor din ghetoul din Varşovia, aflate în posesia noastră, au fost făcute de soldaţi germani care au servit în Propaganda Companien ale Werhrmachtului. Pe lângă fotografii trimişi oficial, ei au făcut instantanee pentru folosirea privată[6]. Unul dintre aceşti soldaţi, Joe Heydecker, care a lucrat într-un laborator fotografic al unei « companii de propagandă », a pătruns în ghetou din proprie iniţiativă la sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie 1941.[7]

În 1991, Yad Vaşem a primit o colecţie de fotografii făcute de Willy Georg, care servise în secţiunea de developare şi decodare a fotografiilor aeriene a armatei în Varşovia[8]. 

Cel mai cunoscut dintre aceşti soldaţi-fotografi este poate Heinz Jost, care a intrat în ghetou de ziua sa de naştere, 19 septembrie 1941 şi a făcut 129 de instantanee. Cele mai multe imagini din această secţiune provin din colecţia lui Jost.

Fiecare dintre aceşti trei soldaţi a fotografiat în ghetoul din Varşovia în 1941, apoi a suferit o « pierdere a amintirilor » care a făcut ca fotografiile să nu fie accesibile publicului timp de mai multe decenii. Nu este clar ce anume i-a determinat pe aceşti foşti soldaţi ai Wehrmachtului să îşi « redescopere » fotografiile după atât de mulţi ani. Oricum ar sta lucrurile, fotografiile lor din ghetoul din Varşovia i-au stimulat pe cercetătorii profesionişti  şi pe mulţi oameni de rând să caute alte înregistrări vizuale similare ale ghetoului. Aceste eforturi, laolaltă cu altele, au jucat un rol în transformarea istoriei fotografice a Holocaustului într-un domeniu de studiu autonom. Cu siguranţă că eforturi suplimentare în această direcţie vor extinde şi aprofunda cunoaşterea pe are o deţinem, în special despre ghetoul din Varşovia.

Într-un interviu acordat publicaţiei Stern Magazine, Heinz Jost a spus, inter alia :

"În scrisorile mele trimise acasă nu am descris nimic din ceea ce am văzut, nu am vrut să îmi întristez familia. M-am gândit automat : ce fel de lume e asta ? Nu am spus nimic nici camarazilor mei din armată. Chiar şi mai târziu, când ghetoul ardea, nu am dat nici o atenţie." [9]

În acest pasaj, Jost apare ca o persoană sensibilă la suferinţa altora, dar atunci cum să ne explicăm lipsa lui bruscă de interes faţă de soarta ghetoului care ardea  şi era redus la o ruină fumegândă ? Oare într-adevăr el « nu i-a dat nici o atenţie?”

Aceste întrebări, ca şi altele, referitoare la motivele celor trei soldaţi-fotografi, ne obligă să reevaluăm informaţia vizuală conţinută în fotografii.

NOTE

1. MILTON Sybil, “Aparatul fotografic ca armă: fotografia documentară şi Holocaustul”, în Simon Wisenthal Annual, 1, 1989, pp. 46-57
2. Vezi cele două fotografii făcute de Hubert Pfoch în GILBERT Martin, Final Journey: The Fate of the Jews in Nazi Europe
3. GROSSMAN Mendel, With a Camera in the Ghetto, (în ebraică), Tel-Aviv, Kibbutz Lokhamei ha-Getaot Museum, 1970
4. The Warsaw Diary de Adam Czerniakow. Editat de Raul Hilberg, Stanislaw Staron, Josef Kermisz, New York, Stein & Day, 1979, p. 349, 350; 353-354; vezi de asemenea DAVIDOWICZ Lucy S., “Visualizing the Warsaw Ghetto: A Critical Review of the BBC Film ‘The Warsaw Ghetto’, în Shoah: A Review of holocaust Studies and Commemorations, vol. 1, no, 1, p. 17, 56
5. Vezi AUERBACH Rachel, Warsaw 1939-1940 (în ebraică), Tel-Aviv, 1954,. Pp. 31-33; LEVIN Abraham, From the Notebook of the Jewish Teacher (în ebraică) Tel-Aviv, 1969, pp. 37-38. KAPLAN Haim, The Scroll of Agony, New York, 1965
6. Vezi MILTON, p. 51
7. Pentru povestirea lui Joe Heydecker şi relatarea circumstanţelor în care a făcut fotografii în ghetoul din Varşovia, vezi introducerea la HEYDECKER J. Joe, Where is Thy Brother Abel?, Documentary Photographs of the Warsaw Ghetto, trans. George A. Vigar, Sao Paolo, Brazil 1981
8. SHAMGAR Shlomo, I Took Snapshots and Kept Silent. What Can I do? (ebraică) în Yedîot Akharonot¸4 aprilie 1991
9. Interviu cu Heinz Jost, 7 ianuarie 1983 (nepublicat)

Note pentru ilustraţiile (1) şi (2)

1. Deschideţi discuţia cu o scurtă trecere în revistă a ghetourilor şi ghetoizării în general. De exemplu, se poate începe cu argumentele prezentate de nazişti pentru a justifica înfiinţarea ghetourilor în Polonia (vezi articolul lui Y. Gutman, pp. 16-22), şi apoi evidenţiaţi contrastul acestor argumente cu doctrina rasistaa nazistaa, care a influenţat politica de separare şi izolare a evreilor de neevrei.



2. Primele două secţiuni ale articolului lui Y. Gutman (« Ghetoul » şi « Caracterul ghetoului ») se cuvin consultate pentru a înţelege cadrul înfiinţării ghetourilor în general şi a ghetoului din Varşovia în particular. Aceste douaa secţiuni discută eforturile întreprinse de evrei pentru a dejuca planurile germane, reacţia polonezilor faţă de aceste planuri, localizarea şi suprafaţa ghetoului, evacuarea polonezilor care locuiau în districtul desemnat pentru ghetoizare şi transferal rezidenţilor evrei din alte districte în zona desemnată ca ghetou. Trebuie acordată atenţie disproporţiei dintre numărul polonezilor care au fost constrănşi să părăsească districtul evreiesc şi numărul evreilor care s-au stabilit în locul lor. Comparaţi mărimea şi calitatea apartamentelor pe care le-au primit polonezii în « zona ariană » cu aceea a apartamentelor pe care polonezii au fost obligaţi să le evacueze în districtul evreiesc destinat ghetoului.



3. În timpul examinării ilustraţiilor trebuie discutate următoarele probleme: Care a fost semnificaţia porţii? A fost “un ghetou deschis” în care se putea intra şi din care se putea ieşi de bunăvoie ? Care au fost sarcinile repartizate poliţiştilor germani, polonezi şi evrei ? Cum poate fi descris comportamentul acestor poliţişti ?



4. Din momentul în care a început ocupaţia germană, evreii au fost expuşi atacurilor şi hărţuirii atât din partea populaţiei germane cât şi a celei poloneze. Din acest motiv, unii evrei au crezut că aglomerarea întregii populaţii evreieşti într-un district destinat special lor îi va proteja de atacurile fizice şi de elementele ostile.

Note pentru ilustraţia (3)

1. Ca urmare a influxului a mii de refugiaţi din provinciile vestice ale Poloniei şi din împrejurimile Varşoviei, situaţia creată de aglomeraţia din ghetou, ilustrată în această fotografie, s-a înrăutăţit în 1941. (Toate fotografiile din această secţiune au fost făcute în acel an). Consultaţi statisticile citate în articolul lui Y. Gutman (Caracterul Ghetoului, p. 22), pentru a explica elevilor cauzele aglomeraţiei din ghetou.
   
   
2. După ce elevii citesc prima întrebare din Manualul pentru elevi, profesorul va citi cu voce tare două pasaje din jurnalul lui Haim Kaplan care desciu suprapopularea din ghetoul Varşoviei.
   
   
3. În jurnalul său, Haim Kaplan discută problema îmbrăcăminţii  « uniforme » din ghetou şi oferă o explicaţie a acestui fenomen. Autorul deschide discuţia asupra unei teme interesante, anume a felului în care îmbrăcămintea a devenit un simbol al luptei pentru imaginea evreului modern, luptă care şi-a pierdut o mare parte din însemnătate sub ocupaţia nazistă.

Note pentru ilustraţia (4)

1. Această fotografie oferă elevului ocazia de a discuta două teme :
    (a) Mai întâi, elevii pot discuta următoarele fenomene în lumina experienţei amare a evreilor înainte de închdierea ghetoului : îmbrăcămintea, scosul pălăriei şi diferitele reacţii ale evreilor la vederea unui german care se apropia de el.
   
   În acest context, studiaţi cele două texte care însoţesc această fotografie (cel al lui Y. Gutman şi fragmentul din jurnalul lui Haim Kaplan) în Manualul pentru elevi. Explicaţi de ce evreilor li s-a impus să îşi scoată pălăriile în faţa germanilor.
   
    (b)  A doua temă este legată de fotografii care intrau în ghetou şi, în general, de germanii care intrau din când în când în ghetou. În această perspectivă trebuie înţeleasă referinţa ironică a lui Haim Kaplan la ghetou ca la o entitate autonomă.

Note pentru ilustraţiile (5) şi (7)

1. În aceste două fotografii putem vedea vehicole care erau folosite pe scară largă ca mijloc de transport pe străzile ghetoului. Scopul este de a arăta cum au fost « reinventate » în perioada ghetoului, sub presiunea împrejurărilor, vehicole care nu mai fuseseră folosite de generaţii şi dispăruseră din peisajul urban polonez.
   Aceste ilustraţii oferă ocazia unei discuţii despre capacitatea de adaptare şi ingeniozitatea manifestate de evrei în domeniul transportului. Acesta nu este decât un exemplu al persistenţei lor în a face faţă greutăţilor cu care se confruntau în ghetou.
   
   
2. Elevii trebuie să citească cele două fragmente din Manualul pentru elevi care se referă la mijloacele de transport în ghetou
   
   
3. Ghetoul din Varşovia nu era atât de mare încât să necesite un sistem elaborat de transport public pentru a face accesibile diferite destinaţii, însă nici nu era atât de mic încât problema deplasării să poată fi rezolvată doar prin mersul pe jos.
   Discutând aceste teme, elevii trebuie încurajaţi să se gândească la suprafaţa şi populaţia ghetoului.
   
   
4. Consultaţi articolul lui Y. Gutman (pp. 26-33) pentru această secţiune despre contrabanda în ghetou, apoi luaţi în considerare diferitele întrebuinţări pe care rezidenţii ghetoului le puteau da ricşăi.



5. Atrageţi atenţia elevilor asupra admiterii în clientela celor care conduceau ricşe.



6. Cu privire la fotografia 7, gândiţi-vă la o întrebare referitoare la ricşă şi sugeraţi fragmente din jurnalul lui Peretz Opoczynski pentru o discuţie în clasă.

Note pentru ilustraţia (8)

1. Discuţia trebuie să se refere la următoarele teme :
   • Apariţia unor noi grupuri sociale, precum găinarii (victime ale foamei) şi orfanii din ghetou. (Ce a cauzat apariţia lor ? Ce probleme ridică ei ? Cum erau ei trataţi de semenii lor din ghetou ?)
   • Fenomenul găinăritului pe străzile ghetoului, care se petrecea de obicei ziua, când şansele de a obţine ceva de mâncat erau mai mari. Cum au reacţionat locuitorii ghetoului faţă de găinari ? Cum poate fi explicată reacţia lor ? etc
   • În lupta pentru supravieţuire, găinaritul era unul dintre multele mijloace de a prelungi viaţa. Cu ce alte « probleme etice » se confruntau rezidenţii ghetoului în lupta pentru supravieţuire ?
     
     
2. Încurajaţi-i pe elevi să discute consecinţele sociale şi comportamentale ale condiţiilor de viaţă din ghetou.



3. Cum sunt indivizii şi grupurile de felul celor văzute în această ilustraţie descrişi de autorii de jurnale ?

Note pentru ilustraţiile (9) şi (10)

1. Încurajaţi-i pe elevi să discute problema mijloacelor de trai în ghetou. Cum îşi câştigau existenţa evreii din ghetou ? Abordaţi această chestiune cu privire la ghetouri în general şi la ghetoul din Varşovia în particular.



2. Este important să se distingă între munca oficială (sub auspiciile Judenrat-ului) şi ceea ce a devenit cunoscut ca « industrie clandestină »).



3. În ce sens activitatea economică « domestică »  poate fi descrisă ca o reacţie a locuitorilor ghetoului faţă de condiţiile lor de viaţă ?



4. Citiţi secţiunea « Situaţia se înrăutăţeşte » din articolul lui Y. Gutman (p. 41-44) şi încurajaţi-i pe elevi să discute problema relaţiilor dintre ghetou şi lumea exterioară. În particular, referiţi-vă la natura relaţiilor dintre evrei şi polonezi. Cum au afectat aceste relaţii, din punct de vedere economic, viaţa de ambele părţi ale zidurilor ghetoului ?

Note pentru ilustraţia (11)

1. Îndemnaţi-i pe elevi să studieze fragmentul scris de Rachel Auerbach din Manualul pentru elevi, în care autoarea descrie procesul de sărăcire a rezidenţilor ghetoului.



2. Îndemnaţi-i pe elevi să pună în contrast, pe de o parte, această imagine şi fragmentul din memoriile Rachel-ei Auerbach şi, pe de altă parte, cele două ilustraţii precedente (9, 10) şi fragmentul care le însoţeşte. Ilustraţia 11 evocă caracterul limitat al mijloacelor de subzistenţa din ghetou.

Note pentru ilustraţia (12)

1. Atrageţi elevilor atenţia asupra fundalului fotografiei, în care se găseşte un magazin care vinde hrană şi articole de lux. Aceasta prezintă în sine un interes considerabil şi ridică multe întrebări privitoare la viaţa comunităţii evreieşti din ghetou.
   
   
2. În ghetou nu a existat o egalitate economică. Pentru a preveni neînţelegerile, profesorul trebuie să studieze secţiunea “Moartea în ghetou” (Y. Gutman, pp. 44-48), în special discuţia despre disparităţile economice din ghetou, şi descrierea grupurilor care au dus o viaţă de relativ lux.



3. Discuţia referitoare la inegalitatea economică din ghetou poate fi extinsă şi include inegalitatea ca un fenomen universal. Elevii trebuie totuşi să ţină cont de caracterul deliberat al politicii naziste care a condus la condiţii inumane în ghetou.



4. Cereţi elevilor să citească cele două pasaje de mai jos: primul este un fragment din jurnalul lui Emmanuel Ringelblum, în care autorul subliniază pasivitatea maselor evreieşti înfometate din ghetou, iar cel de-al doilea este un răspuns al profesoruluii Yisrael Gutman. Discutaţi aceste două pasaje împreună cu clasa :

"Una dintre problemele care suscită mult interes este aceea a pasivităţii maselor evreieşti care au cedat morţii cu un oftat tăcut. De ce au rămas cu toţii tăcuţi ? De ce taţii, mamele, toţi copiii au murit fără vreun protest ? De ce oare perspectiva care ameninţa populaţia în urmă cu un an (furturi şi jafuri care, între altele, a determinat consiliile blocurilor să cumpere mâncare pentru locatarii săraci) nu a devenit actuală ? Există multe răspunsuri la această întrebare : regimul de ocupaţie stârnise o atmosferă de groază atât de profundă încât oamenilor le era frică să ridice capetele de teama terorii în masă care ar fi fost răspunsul la orice revolte a maselor înfometate. Şi acesta este motivul pentru care unii dintre cei care erau lucizi şi conştienţi de pericol au preferat să tacă, să rămână pasivi şi să nu creeze o izbucnire în ghetou. Mai există şi alt motiv : un mare număr de săraci care au manifestat iniţiativă au reuşit să o scoată la capăţ într-un fel. Contrabanda oferea un mijloc de subzistenţă pentru mii de hamali. « Magazinele » şi comenzile din partea autorităţilor germane ofereau locuri de muncă pentru o parte considerabilă a muncitorilor şi meşteşugarilor. O parte a elementului proletar se angajează în comerţul stradal (vânzarea pâinii aduce un profit de 25 de pennies pe kilogram). De aceea, porţiunea pasivă şi disperată a populaţiei ghetoului a mers la moarte în tăcere."

E. Ringelblum, Ktovim,  vol I pp. 288-289

"Ringelbaum mai citează facptul că poliţia evreiască începuse să bată oamenii, ceea ce era o formă în plus de constrângere. Dar tot rămânem cu impresia că principalul motiv al pasivităţii poate fi găsit în alt aspect, pe care Ringelblum nu îl cercetează suficient. Moartea de foame este un proces gradual. Cei care erau condamnaţi să moară de foame constituiau aproximativ jumătate din populaţia totală a ghetoului. Însă întreaga populaţie a ghetoului nu s-a găsit niciodată în această situaţie. Unii muriseră, alţii deja mureau de foame, în timp ce un număr şi mai mare de oameni avea să moară într-o lună sau două, însă nutrea speranţa că în acest interval mult râvnita salvare va veni. Mai mult, acea parte a populaţiei care era deja pe moarte se prăbuşise sub capacitatea de a se organiza, de a acţiona sau de a avea măcar o izbucnire spontană."

 Yisrael Gutman, p. 108-109

Note pentru ilustraţiile (13) şi (14)

1. Studiaţi secţiunea intitulată « Moartea în ghetou » (Y. Gutman, pp. 44-48), în care autorul descrie fenomenul cerşitului. (Acest fenomen era mult mai răspândit în Varşovia decât în alte ghetouri).
   
   
2. Pe de o parte, cerşitul poate fi considerat un simptom de demoralizare şi decădere; pe de alta parte, acest fenomen poate indica prezenţa dorinţei de a supravieţui. Discutaţi imaginile din fotografii. Ilustrează ele supravieţuirea sau demoralizarea ?

Note pentru ilustraţia (15)

1. Această fotografie, în care este ilustrată distribuirea alimentelor către cei nevoiaşi, indică două teme importante legate de stabilirea cantinelor publice în ghetou :
   (a) Instituţia cantinei publice ca exemplu de inventivitate evreiască, exprimată prin activitatea voluntară din afara cadrului comunal oficial al Judenrat-ului
   (b)  Modul în care cantinele publice au ajuns treptat să deţină şi alte funcţii, în special acelea de centre sociale. Către sfârşit, ele au mai stimulat activitatea culturală şi politică.
   
   
2. În jurnalul său, Rachel Auerbach notează că, în sine, cantinele publice nu ptueau rezolva prolema foametei în ghetou. (vezi pasajul alăturat din Manualul pentru elevi) şi ţineţi cont de faptul că Auerbach a jucat un rol activ în dezvoltarea reţelei de cantine publice.

Note pentru ilustraţia (16)

1. Se cuvine ca profesorul să sublinieze că în ciuda torturii şi suferinţei provocate locuitorilor ghetoului, viaţa culturală şî intelectuală nu a fost abandonată.



2. Existenţa unei clase intelectuale active, pasiunea rezidenţilor ghetoului de a scrie jurnale (pasiune provenită din convingerea că această perioadă istorică fără precedent trebuie înregistrată) şi amploarea luată de lectura cărţilor - toate acestea dovedesc vitalitatea comunităţii evreieşti, a refuzului său de a ceda în faţa sorţi. Această activitate culturală poate fi concepută şi ca o formă de rezistenţă.



3. Cele trei fragmente care însoţesc această ilustraţie se referă la soarta cărţilor din ghetou. Autorul primului text, Rabbi Huberband, discută decăderea poporului cărţii, a cărei manifestare o identifică în tratamentul cinic şî jignitor rezervat cărţilor, ca obiecte materiale care pot fi comercializate ca atare. În al doilea text, istoricul Emmanuel Ringelblum descrie destinul librăiilor din ghetou, tipul de cărţi oferite spre vânzare şi tratamentul aplicat acestor cărţi. Al treilea text este un extras din memoriile lui Stanislaw Adler : fragmentul discută soarta bibliotecilor şi contrabanda cu cărţi din sectorul arian în ghetou, menită să satisfacă cererea ridicată de materiale de lectură a rezidenţilor ghetoului.

Note pentru ilustraţia (17)

1. Ţineţi cont că această imagine prezintă două fenomene independente unul de celălalt : (a) naşterea în ghetou şi (b) dezrădăcinarea copacilor şi lipsa de vegetaţie din ghetou.
2. În ciuda unei rate în creştere a motalităţii şi a unor condiţii de viaţă mizerabile, forţa vieţii nu a putut fi stinsă în ghetou. În cartea sa Evreii din Varşovia 1939-1943 : Ghetou, Luptă clandestină, Revoltă, la p. 81 (ediţia ebraică), profesorul Yisrael Gutman observă că, în ciuda tendinţei generale de declin dramatic a ratei natalităţii în perioada ghetoului, naşterile nu au încetat complet :
   
   "În primele luni ale lui 1941 (pentru care avem la dispoziţie statistici) media naşterilor a fost de 294 pe lună. Datele pentru primele cinci luni ale lui 1942 indică un declin şi mai mare : din ianuarie pâă în mai , s-au născut în medie 82 de copii pe lună."
   
   Aceste figuri ridică întrebări despre viaţa evreilor din ghetoul Varşoviei:
   
   (a)   De ce au continuat să se nască copii în ghetou ? Pentru a răspudne la această înterbare, este necesar să subliniem diferenţa dintre perspectiva noastră istorică asupra ghetoului din Varşovia şi aceea a evreilor care locuiau acolo. Cei din urmă nu ştiau ce soartă îi aşteaptă.
   (b)   Cum au fost afectate variaţiile în rata de fertilitate de sentimentele de nesiguranţă ?



3. Mari părţi ale ghetoului au fost deliberat amputate - astfel încât toate spaţiile verzi sau pâlcurile de copaci să fie excluse. Parcul Krasinkich - o mică zonă de verdeaţă situată în centrul districtului evreiesc - nu a fost inclusă în ghetou şi evreii au insistat foarte mult să îi convingă pe germani să le-o atribuie. Adam Czerniakow, liderul Judenrat, a primit multe promisiuni în acest sens, dar, ca multe alte promisiuni făcute de germani evreilor, şi aceasta a fost deşartă.

Note pentru ilustraţia (18)

1. În această fotografie vedem două lucruri : o femeie vânzând banderole şi un afiş ce anunţa un eveniment cultural în ghetou.



2. Decretul care a impus purtarea insignelor pentru a îi distinge pe evrei a fost promulgat chiar în 1939. Chiar şi după separarea fizică a evreilor de neevrei (cu stabilirea de zone rezidenţiale speciale pentru germani, evrei şi polonezi), decretul a fost menţinut. O dată cu ghetoizarea locuitorilor evrei, programul nazist de a izola diferitele grupuri rasiale prin intermediul unor semne distinctive şi-a pierdut raţiunea de a fi. Şi totusi, fotografiile făcute în ghetou îi arată pe evrei purtând banderole pe mâneci. Banderolele au constituit un alt mijloc de a umili rezidenţii ghetoului, şi ele au fost un obiectiv popular al fotografilor germani.



3. Unii dintre rezidenţii ghetoului, precum femeia care apare în fotografie, îşi câştigau existenţa din vânzarea de banderole.
   Fragmentul în care banderola este descrisă ca un semn de umilire a evreilor merită citit cu voce tare în clasă.



4. Membrii partidelor politice, ai mişcăilor de tineret şi în general intelectualitatea s-au angajat îtr-o amplă activitate culturală în ghetou.
   Fragmente din jurnalul Mariei Berg oferă exemple de evenimente culturale care au avut loc în ghetou. Mary era o tânără femeie ai cărei părinţi fugiseră din Lodz şi sosiseră în Varşovia ca refugiaţi. Datorită situaţiei materiale relativ bune a familiei sale în timpul primului an de existenţă a ghetoului, a fost capabilă să observe personal activităţile desfăşurate de pătura superioară a societăţii ghetoului şi chiar să participe activ la la ele. Membrii acestei pături de sus erau bogătaşii şi noua clasă a îmbogăţiţilor -contrabandişti, membri ai forţei de poliţie evreieşti, şi unele figuri din lumea interlopă care au menţinut afaceri cu polonezii şi germanii.

Note pentru ilustraţia (19)

1. Ilustraţia 12 a oferit prilejul de a discuta de ce oamenii înfometaţi s-au resemnat în faţa morţii. Ilustraţiile (13) şi (14) au fost menite să stimuleze discutarea fenomenului cerşetoriei omniprezente. Cuplul îmbrăcat elegant ce poate fi văzut în ilustraţia (19) adaugă o nouă perspectivă discuţiei despre stratificarea din ghetou. Folosiţi această ilustraţie pentru a prezenta punctul de vedere al noilor îmbogăţiţi. (vezi Contrabanda în articolul lui Y. Gutman, p. 26-33).



2. Frivolitatea asociată cu cafenelele din ghetou, restaurantele şi industria de distracţii au fost aspru denunţate de diferite grupuri, în speical de către organizaţiile şi indivizii care se consacraseră unor sarcini sociale : mişcările de tineret, partidele politice şi oamenii de litere. Critica lor este omniprezentă în jurnale şi în presa clandestină.



3. Existenţa unei « clase de sus » în ghetou poate uşor deveni un subiect cu încărcătură emoţională, şi nimic nu este mai uşor decât a îi condamna categoric pe cei care au dus o viaţă de relativ lux. Sarcina profesorului este să reliefeze aspectele morale ale acestui fenomen (vezi fragmentul din presa clandestină în Manualul pentru elevi), încercănd să menţină o viziune echilibrată asupra subiectului. Trebuie subliniat că naziştii au filmat şi fotografiat frecvent membrii grupului « privilegiat » - contrabandişti, noi îmbogăţiţi şi alţii - în scopuri de propagandă. În particular, naziştii au prezentat aceste personaje ca încarnări ale genelor evreieşti inferioare, ca pe o expresie de depravare a culturii evreieşti. Inutil să spunem, ei nu au menţionat faptul că această nouă clasă era o consecinţă directă a politicii naziste - că ea apăruse în pragul transformării radicale a societăţii evreieşti şi că războiul nazist impotriva evreilor fusese sursa acestei transformări.

Note pentru ilustraţia (20)

1. Subiectul acestui paragraf este o întălnire în ghetou între un poliţist evreu şi o tânără femeie. Fundalul factual pentru problema poliţiei evreieşti şi a recruţilor săi poate fi găsit în articolul lui Y. Gutman (p. 33-36)
2. Folosind pasajele care însoţesc această fotografie, profesorul trebuie să direcţioneze discuţia asupra următoarelor teme :
   (a)   componenţa socială a forţei de poliţie evreieşti.
   (b)   diferenţa dintre profilul social al poliţiei evreieşti şi cel al unei forţe de poliţie « obişnuite ».
   (c)   maniera în care sarcinile poliţiei evreieşti s-au schimbat în decursul diferitelor faze ale existenţei ghetoului.
   (d)   modul în care reputaţia poliţistului evreu s-a deteriorat pe măsură ce atribuţiile şi metodele sale de lucru s-au schimbat.
   
   În acest context, profesorul trebuie saă atenţia elevilor asupra 1) fragmentului din jurnalul Mariei Berg, în care acesata descrie perioada iniţială din existenţa forţei de poliţie; 2) articolului din presa clandestină, care se referă la a doua perioadă; 3) următorului fragment din Y. Gutman:
   
   "Manierele poliţiei evreieşti şi modus operandi al contactelor sale cu populaţia din ghetou poate fi prezentată ca trecând prin trei stadii diferite. În primul stadiu, de la instituirea forţei de poliţie până în primăvara lui 1941, adică până la începerea deportărilor în scop de muncă forţată, poliţia evreiască a avut o reputaţie relativ bună şi relaţiile sale cu rezidenţii ghetoului au fost în cea mai mare parte normale. Al doilea stadiu, din primăvara lui 1941 până la marea deportare din iulie 1942, a fost caracterizată de o demoralizare progresivă a poliţiei şi de deteriorarea relaţiilor acesteia cu publicul. În al treilea stadiu, în timpul deportării, comportamentul poliţiştilor evrei a atins cel mai josnic nivel al decăderii, iar poliţia a devenit cel mai detestat element evreiesc din ghetou."
   (Y. Gutman, Evreii din Varşovia. Ghetou, clandestinitate, revoltă 1939-1943, pp. 89)



3. Când discutăm istoria în general şi Holocaustul în particular, trebuie să fim atenţi să evităm generalizările. Trebuie să fim circumspecţi şi să atragem atenţia elevilor asupra unor situaţii comparabile din alte perioade şi locuri. De exemplu, nu trebuie să tragem concluzii pripite despre poliţia evreiască în alte ghetouri pe baza evidenţei depsre comportamentul acesteia în ghetoul din Varşovia. Deşi există unele paralele în modelele de comportament ale poliţiştilor evrei, în unele ghetouri (de pildă în Minsk) poliţia evreiască s-a opus activ puterii naziste.

Note pentru ilustraţia (21)

1. După citirea textului de mai jos, profesorului i se recomandă să folosească această fotografie ca pe o ocazie de a discuta circulaţia informaţiilor în ghetou. În imagine vedem un om vânzând ziare, dar ce alte surse de informaţie mai erau prezente ? Cine avea acces la ele şi cum erau ele răspândite ?

"Forţele de ocupaţia germane au impus restricţii severe asupra comunicaţiilor poştale, mai ales în districtele evreieşti izolate (ghetouri) ; în unele cazuri corespondenţa a fost complet interzisă. Aparatele de radio au fost confiscate, ziarele independente au fost obligate să apară clandestin şi, din toamna lui 1941, părăsirea ghetoului fără permis a fost interzisă şi pedepsită cu moartea.

Germanii nu au reuşit, cu toate acestea, să transforme ghetoul din Varşovia într-un deşert informaţional. Ştiri din lumea largă în general, şi despre diferitele fronturi ale războiului în particular, au continuat să ajungă în ghetou prin transmisiuni radio monitorizate clandestin. În plus, publicaţiile clandestine treceau zidurile ghetoului din zona « ariană ». « Ele erau aduse de poliţiştii evrei cu sentimente patriotice şi de măturători », scrie E. Ringelblum. Colecţia de ziare Oneg Shabbat, ce reflectă eterogenitatea ideologică şi spectrul larg de atitudini al rezistenţei poloneze, indică faptul că ghetoul a menţinut contacte cu organizaţiile rezistenţei poloneze. Legăturile ghetoului cu lumea exterioară nu au fost încă adecvat studiate.

Sfidând interdicţia impusă de germani, atât ziare poloneze cât şi germane erau distribuite în ghetou. « Prohibiţîa nu a fost eficace », scrie Ringelblum. « Pentru 50 de groshen, se putea cumpăra Krakauer Zeitung şi, la acelaşi preţ, ziarul de limbă poloneză Nowy Kurier Warszawski ».

Deşi a lovit orbeşte, ocupantul nazist nu a putut aplica nenumăratele sale interdicţii care, în ceea ce priveşte contactele cu lumea exterioară, au fost sfidate atât în ghetou cât şi în zona « ariană ». Numerele păstrate din ziarul Oneg Shabbat conţin multe cărţi poştale, inclusiv din ghetouri aflate sub ameninţarea unor Aktionen de lichidare. După cum indică ştampilele, ele ajungeau în ghetou într-un timp relativ scurt - patru sau cinci zile.

Independent de Deutsche Post Osten, evreii au înfinţat o reţea clandestină de comunicaţii între ghetouri, care opera în absenţa controlului german. Deşi primitivă, această « poştă a bârfelor » (cum o numea ziarul clandestin Morgnfreiheit) s-a dovedit destul de eficace. Sfidând interdicţia care prevedea pedeapsa cu moartea, rezidenţii ghetoului au continuat să părăsească zonele în care fusesera izolaţi în căutarea mijloacelor de trai, a îndeletnicirilor personale legale sau clandestine ; fugari din alte ghetouri sau lagăre au ajuns în ghetoul din Varşovia, alăturându-se oamenilor din oraşul lor natal şi aducând veşti de acolo ; femei-curier operau sub nume false în toată ţara în numele a diferite organizaţii clandestine de rezistenţă, strecurându-se prin cordoanele poliţiei şi evitând raziile şi percheziţiile pe trenuri şi în gări."

(Ruta Sakowska, « Două funcţii ale arhivei Ringelblum », în Yad Vashem Studies, 21, 1991, pp. 193-194)

BIBLIOGRAFIE

• ADLER, Stanislaw În ghetoul din Varşovia, 1940-1943 Memoriile lui Stanislaw Adler, Yad Vashem 1982
• AUERBACH, Rachel Pe străzile Varşoviei 1939-1943 (ebraică) Yad Vashem/Moreshet 1985
• AUERBACH, Rachel Testamente din Varşovia (ebraică) Tel-Aviv, 1954
• Ghetoul din Varşovia: jurnal de Mary Ber, editor S.L. Shneiderman. New York; L.B. Fischer 1945
• GUTMAN, Yisrael Evreii din Varşovia 1939-1943. Ghetou, Clandestinitate, Revoltă Traducere din ebraică de Ina Friedman. Bloomington, Ind. Univ. Press 1989
• GUTMAN, Yisrael Evreii din Varşovia în timpul Holocaustului (ebraică) în GREIFF Gideon (editor) Istoria evreilor din Varşovia, Ierusalim 1991
• HUBERBAND, Shimon Kiddush Hashem: Viaţa religioasă şi culturală evreiască în Polonia în timpul Holocaustului, New York, Ktav Publishing House/Yeshiva Univ. Press 1987
• Jurnalul din Varşovia, Haim Kaplan traducător şi editor Abraam KAtsh, New York, Collier books, 1965, 1973
• OPOCZYNSKI, Peretz Însemnări (ebraică), Tel-Aviv 1970
• SAKOWKA, Ruta Două funcţii ale arhivei Ringelblum în Yad Vashem Studies, 21, 1991, p. 189-220
• Presa clandestină evreiască în Varşovia (ebraică), vol 3, Yad Vashem
• RINGELBLUM, Emmanuel Însemnări din ghetoul din Varşovia, New York, 1957
• RINGELBLUM, Emmanuel Relaţiile polono-evreeşti, Ierusalim, Yad Vashem 1974
• ZUKERMAN Itzhak (Antek) Un surplus de memorie Cronica revoltei din ghetoul din Varşovia, Univ. Of California Press 1993

Ghetoul
de Yisrael Gutman

Un singur decret al autorităţilor germane din Polonia ocupată a fost de ajuns pentru a determina înfiinţarea aproape imediată a Judenrate, sau Consiliile evreieşti, care au luat fiinţă aproape peste noapte în oraşele mari şi mici ale ţării. Ghetoizarea, pe de altă parte, nu părea să se supună nici unui model constant, şi datele din istoria sa sunt mai degrabă aleatoare : primul ghetou a fost stabilit în oraşul Piotrkow deja în toamna lui 1939; ghetoul din Lodz a fost închis în primăvra lui 1940 iar cel din Lublin în martie 1941. Ghetourile din Cracovia şi Radom şi din jurul acestora au apărut şi ele în 1941. În Silezia superioară, ghetoizarea a început abia în 1942, iar în unele localităţi din această provincie abia în 1943.

Procesul care a condos la încercuirea ghetourilor şi la regimul lor intern a variat şi el considerabil de la o localitate la alta. Unele ghetouri au fost încercuite în întregime cu ziduri, în vreme ce altele au fost împrejmuite doar cu garduri de lemn sau de sârmă ghimpată. În unele cazuri, recluziunea a implicat o « sigilare » totală a districtelor evreieşti, caz în care locuitorii evrei nu aveau voie să iasă şi polonezii nu aveau voie să intre. În alte locuri, evreii puteau părăsi ghetoul pentru perioade determinate de timp iar polonezii putea intra după bunul plac. Mai târziu, când părăsirea ghetoului fără permisiune a devenit o infracţiune susceptibilă de pedeapsă, această măsură nu a avut totuşi consecinţe serioase în toate localităţile. Cel mai dur regim a fost impus în ghetoul din Lodz, unde trecerea limitelor ghetoului era practic imposibilă.

Autorităţile naziste au încercat să îşi justifice politica de ghetoizare cu felurite argumente aparent raţionale. În unele cazuri germanii au argumentat că un ghetou fusese stabilit pentru a stopa piaţa neagră. Altundeva, ghetourile erau concepute pentru a dejuca pretinsa «răspândire de zvonuri» subversive şi defetiste din partea evreilor. Cu alt prilej, germanii au susţinut că ghetoizarea a fost instituită pentru a ţine în frâu focarele de boli infecţioase care erau răspândite de evrei şi pentru a preveni deteriorarea igienei. Unul dintre cele mai ingenioase argumente a fost acela de a apăra evreii de populaţia poloneză ostilă.

Inutil să spunem, toate aceste argumente erau menite să camufleze intenţiile veritabile ale germanilor, şi nici unul dintre ele nu rezistă examinării. În primul rând, evreii nu erau în situaţia de a putea exercita vreo influenţa asupra economiei Poloniei ocupate. În al doilea rând, dat fiind că nu existau decât contacte reduse între polonezi şi evrei, cei din urmă nu puteau, oricât de mult ar fi dorit, să funcţioneze ca o sursă de informaţii « subversive ». În al treilea rând, după cum a argumentat profesorul Ludwig Hirshfield, ghetoizarea a facilitat activ apariţia epidemiilor, departe de a o împiedica. Fireşte, adevărata intenţie a autorităţilor germane era de a separa evreii de restul populaţiei, de a îi izola fizic, cultural şi economic. Unii cercetători susţin că ghetoizarea a fost doar o fază a politicii germane antievreieşti, care a devenit din ce în ce mai extremă şi mai radicală cu trecerea timpului.

Prima încercre de a institui un ghetou în Varşovia a avut loc în noiembrie 1939. Un înalt ofiţer SS, Dr. Rudolf Batz, a comunicat Judenrat-ului că în termen de trei zile, toţi rezidenţii evrei ai oraşului trebuie să se mute într-un perimetru înconjurat de anumite străzi care va deveni un ghetou evreiesc.

Pe măsură ce ştirea se răspândea, evreii au fost cuprinşi de panică şi groază, copleşiţi de un sentiment de neajutorare completă. Faptul că SS-ul se aştepta ca 150000 de oameni să işi abandoneze casele de pe întinsul oraşului şi să se mute pe străzile aglomerate, suorapopulate ale viitorului ghetou nu putea fi explicat decât de insensibilitatea totală, de ostilitatea dezlănţuită şi cruzimea gratuită. Probabil că acest ordin inuman şi revoltător i-a făcut pe membrii Judenrat-ului din Varşovia să ia o atitudine curajoasă. O delegaţie a fost aleasă pentru a apela direct la generalul von Neumann, comandantul militar al Varşoviei. Condusă de Adam Czerniakow, preşedintele Judenrat-ului, delegaţia avea sarcina de a explica faptul că evreii nu pot îndeplini acest ordin.

Conducătorii evrei care au întreprins această sarcină dificilă erau pe deplin conştienţi de riscurile asumate. Deja fuseseră confruntaţi cu efectele unei încercări de a dejuca autoritatea SS-ului adresând direct comandamentului militar un mesaj formulat ca o plângere împotriva SS-ului. Totuşi generalul von Neumann a acceptat să primească delegaţia, care îi includea pe Czerniakow, Hartgles şi Weiss.

Generalul a negat că ar fi la curent cu ordinul ghetoizării, deşi acesta fusese emis în numele său. Se pare că generalul a fost mâniat de încercarea lui Batz de a îi invoca numele şi autoritatea pentru un plan elaborat de SS. Von Neumann i-a informat pe membrii delegaţiei că va investiga chestiunea şi între timp evreilor li s-a permis să ignore ordinul SS-ului.

Puţin timp după aceea, ordinul a fost în fapt anulat, şi pe 10 noiembrie 1939 Czerniakow scria în jurnalul său că « evacuarea nu mai este de actualitate ». fireşte că evreii au fost bucuroşi de această veste, întrucât zvonul despre nenorocirea care urma să vină se răspândise deja. Dar această victorie s-a dovedit a fi una a la Pirus, conducând la multe dezamăgiri şi paşi înapoi. Lecţia pe care au învăţat-o Czerniakow şi alţi membri ai Judenrat-ului din această intervenţie reuşită a fost că în anumite situaţii evreii pot profita de disensiunile din interiorul aparatului de ocupaţie şi exploata animozitatea personală dintre liderii instituţiilor germane. Deşi au investit mari speranţe în această strategie, în curând şi-au dat seama că ea dădea roade numai cu autorităţile locale care puteau fi convinse să anuleze sau să îndulcească măsurile antievreieşti. Atunci când ordinele şi directivele privitoare la evrei erau emise de autorităţile politice de nivel mai înalt, metoda de a manipula şefii instituţiilor locale unul împotriva altuia nu avea prea mari perspective. Evreii făceau doar obiectul deciziilor, neputându-se opune decretelor care cădeau asupra lor din senin ca trăznetul. 

La începutul verii lui 1940, germanii au început să ridice ziduri la intersecţiile anumitor străzi din Varşovia. Deşi amplasarea acestor bariere părea să indice un plan de împărţire a oraşului sau de creare a unor enclave în interiorul său, locuitorii evrei nu şi-au dat iniţial seama că zidurile erau menite să înconjoare un district evreiesc, izolându-l de restul oraşului.

Incertitudinea cu privire la intenţiile germanilor a hrănit zvonuri şi speculaţii în sânul comunităţii evreieşti. În jurnalul său, Emmanuel Ringelblum scria că, potrivit unui zvon, germanii urmăreau să creeze o enclavă în interiorul căreia să fie concentrate elementele definite ca prezentând un risc pentru securitate. În memoriile sale din perioada ocupaţiei şi a ghetoului, dr. Mordekhai Lenski, un doctor evreu din Varşovia, insista la rândul său asupra speculaţiilor legate de acest proiect în aparenţă inexplicabil :

"Evreii se dădeau de ceasul morţii încercând să afle de ce consturiesc naziştii aceste ziduri. Unii credeau că germanii doreau să asigure pentru armata lor o trecere lipsită de obstacole prin oraş în cazul în care ar fi nevoiţi să se retragă din Polonia. Într-o asemenea eventualitate, zidurile ar restrânge deplasarea locuitorilor oraşului şi ar deveni un mijloc eficace de a dejuca orice plan al polonezilor sau al evreilor de a îi ataca pe germani. Alţii erau de părere că, împiedicând mişcarea celor din rezistenţă, zidurile înalte erau menite să ajute forţele de securitate germane în lupta lor contra partizanilor polonezi şi evrei. Puţini oameni au fost de părere că germanii ridică zidurile pentru a îi încercui pe evrei într-un ghetou."

În martie 1940, la colţurile străzilor care duceau în cartierul evreiesc au apărut stâlpi pe care erau afişate anunţuri pe care scria, în germană şi în polonă, « Pericol: Zonă de epidemie ». În august un anunţ oficial a împărţit oraşul în trei districte: germană, evreiască şi poloneză. Evreilor care locuiau în zonele desemnate pentru districtul rezidenţial german li s-a ordonat să se mute, celor din zonele poloneze permiţându-li-se să rămână. Evreii care doreau să se mute dintr-un apartament în altul oriunde în oraş au fost forţaţi să se mute în districtul evreiesc.

Când s-a aflat că germanii poruniseră Judenrat-ului să plătească cheltuielile construirii zidurilor, evreii şi-au dat în sfârşit seama de scopul acestora. Jurnalul lui Ludwig Landau a înregistrat paşii care au condus la instituirea ghetoului în vara lui 1940: campania antievreiască s-a reluat în iulie; evrei din întreaga ţară au fost deportaţi în Varşovia şi unele străzi au devenit interzise pentru locuitorii evrei; bibliotecilor li s-a interzis să împrumute cărţi evreilor; oamenii erau răpiţi în plină stradă şi obligaţi să presteze muncă forţată; evreii au fost daţi afară din apartamentele lor.

Unul dintre cele mai revoltătoare şi mai umilitoare decrete impunea oricărui evreu să îşi scoată pălăria la vederea unui german în uniformă care trecea pe stradă. Deşi nu s-a promulgat oficial nici un decret sau ordin care să îi oblige pe evrei să coboare de pe trotuar la vederea unui german, evreii au fost adeseori forţaţi la acesta, fiind uneori bătuţi dacă refuzau. Landau şi alţii relatează că evreii s-au găsit într-o situaţie imposibilă: unii germani în uniformă i-au bătut pe trecătorii evrei pentru că aceştia din urmă nu îşi scoseseră pălăria sau neglijaseră să arate respectul cuvenit, iar alţi germani au fost mâniaţi de intimitatea pe care o implica ridicarea pălăriei.

Lui Waldemar Shoen, care era însărcinat cu evacuarea din Varşovia, i s-a trasat sarcina de a elabora planuri pentru ghetou şi de a le aplica. La câteva luni de la stabilirea ghetoului, Shoen a propus în scris un raport detaliat despre planificarea stadiilor, formulând unele consideraţii făcute în timpul punerii în aplicare a acestuia. Reiese că în primele luni ale lui 1940 agenţii germani de planificare erau de părere că ghetoul evreiesc trebuie stabilit dincolo de râul Vistula, în districtul Praga, însă această idee s-a lovit de opoziţia mai multor grupuri. Pe lângă obiecţiile ridicate de polonezi, s-a mai susţinut că transportarea pe apă a resurselor pentru evrei într-un district îndepărtat şi izolat va ridica dificultăţi serioase. Conform lui Shoen, aplicarea întregului plan a fost amânată. S-a sperat că evreii vor putea fi ulterior concentraţi în zona din jurul oraşului polonez Lublin, sau în insula Madagascar, pe coasta estică a Africii! Între timp, conform raportului lui Shoen, a început lucrul la stabilirea ghetourilor în zona Varşoviei, întrucât se constatase că numai ghetoizarea poate « elimina diferitele tipuri de ameninţări pe care le prezintă lumea evreiască ».

Descrierea mai implică şi că stabilirea ghetourilor nu a fost motivată de nici un motiv practic urgent, cu excepţia faptului că autorităţile germane din Varşovia nu au putut sau nu au vrut să rămânăîn urma măsurilor antievreieşti instituite în alte locuri. Este de la sine înţeles că în nici un stadiu al acestor deliberări şi planuri evreii înşişi nu au fost consultaţi ; ei au avut la dispoziţie doar zvonuri, în vreme ce neputinciosul Judenrat încerca să ghicească adevărul.

Pe 2 octombrie, Ludwig Fischer, comisarul german al districtului Varşoviei, a promulgat un decret official care instituia ghetoul şi specifica străzile şi porţiunile de străzi care urmau să fie incluse în el. Fischer nu a folosit termenul “ghetou”, care nu apare de altfel în documentele oficiale. Germanii îl numeau « districtul rezidenţial evreiesc din Varşovia » (das Juedische Wohnbezirk in Warschau) şi pretindeau ca evreii să folosească aceeaşi terminologie. Pe 12 octombrie, înfiinţarea ghetoului a fost anunţată la megafoane amplasate pe stradă. ; până la sfârşitul lui octombrie, polonezii trebuie să părăsească străzile desemnate ca ghetou şi evreii trebuie să se mute în sectorul evreiesc. Anunţul a fost făcut public de Yom Kipur, şi probabil aceasta nu a fost o coincidenţă. În acea zi de post şi rugăciune, Kaplan a scris următoarea însemnare în jurnalul său:

"Comunitatea evreiască din Varşovia nu a omis nimic în rugăciuni, dar a izbucnit în implorări adresate tatălui ceresc, conform vechiului obicei al lui Israel. Spre marea noastră durere, când ziua făcea loc nopţii, într-o vreme în care porţile lacrimilor erau deschise, am aflat că un nou edict ni se va mai impune, un edict barbar care depăşeşte prin importanţa şi prin consecinţele sale toate celelalte edicte care au fost emise împotriva noastră până acum şi cu care ne obişnuisem. În cele din urmă, a fost emis edictul ghetoizării."

Polonezii s-au opus planului înfiinţării ghetoului şi au încercat să anuleze această decizie. Municipalitatea din Varşovia, în care polonezii mai deţineau o oarecare autonomie, a expus obiecţiile. În primul rând, polonezii considerau divizarea Varşoviei în districte etnice separate ca o dezmembrare de facto a capitalei ţării lor. În al doilea rând, deşi evreii erau cei care urmau să fie loviţi de şocul transferului de populaţie pe care o implica ghetoizarea, un procent important al populaţiei poloneze avea de suferit din cauza abandonării apartamentelor şi a mijloacelor de întreţinere, fiind obligată să păşească în necunoscut. În al treilea rând, deşi era anevoios de estimat numărul creştinilor care erau sincer revoltaţi de suferinţa compatrioţilor lor evrei, este clar că au existat polonezi care şi-au exprimat preocuparea pentru soarta care îi aştepta pe evrei ca urmare a deciziei de a crea o graniţă între două sectoare ale oraşului.

O dată ce polonezii au înţeles că decizia germanilor este irevocabilă, ei şi-au îndreptat atenţia asupra problemei graniţelor ghetoului ; au încercat să limiteze suprafaţa acestuia cât mai mult cu putinţă, pentru ca cea mai mare parte a oraşului să rămână în mâinile polonezilor. Harta viitorului ghetou a fost schimbată atât de frecvent încât nici polonezii nici evreii nu ştiau sigur care străzi sau porţiuni de străzi vor fi incluse în planul final. Astfel, mulţi nu s-au putut hotărî dacă să îşi caute un nou apartament şi să se mute sau să aştepte sperând că locuinţa lor actuală va rămâne de partea « bună » a graniţei. Adeseori, după ce se hotărâseră să se mute într-un nou apartament, locuitorii disperaţi au aflat că noua lor locuinţă nu va fi de fapt inclusă în graniţele noului ghetou, fiind astfel nevoiţi să înceapă din nou să îşi caute un alt domiciliu. Este important să ţinem cont de faptul că, de regulă, evreii bogaţi trăiau în afara străzilor aglomerate ale districtului evreiesc, în vreme ce polonezii care locuiau în cartierele evreieşti făceau parte din cele mai sărace categorii ale populaţiei. Astfel, evreii au abandonat apartamente spaţioase şi confortabile fiind forţaţi să se mute în mici locuinţe care nu aveau o sanitaţie adecvată.

Conform cu detaliile conţinte în prima proclamaţie cu privire la graniţele zonei din Varşovia destinată viitorului ghetou, numărul polonezilor obligaţi să plece îl depăşea pe cel al evreilor obligaţi să se mute în ghetou. În sine, acesta nu era surprinzător, căci aglomeraţia din cartierele predominant evreieşti era mult mai mare decât cea din cartierele populate predominant de polonezi. În curând, însă, străzile şi casele aflate la graniţă au devenit obiectul unor dispute aprinse între cele două părţi. Polonezii argumentau că cutare locuinţă adăpostea o fabrică deţinută de polonezi sau era o biserică şi ca atare nu trebuie inclusă în interiorul ghetoului.

Deşi, după cum ne aminteşte E. Ringelblum, contele Roniker de la R.G.O.-ul polonez (Consiliul general al bunăstării) era adeptul unor negocieri asupra acestor probleme, în practică atât instituţiile publice cât şi persoanele particulare au făcut mari eforturi pentru a obţine mai multe avantaje pentru partea mai puternică, iar evreii nu puteau fi consideraţi partea mai puternică angajată în această controversă.

Discutând schimbările în trasarea graniţei ghetoului înainte de instituirea sa şî în decursul existenţei sale, Jozef Ziemian, autorul unui studiu excelent despre structura topografică a ghetoului, scria că « în fiecare zi, aproape până la încercuirea finală, graniţele ghetoului au fost modificate ». Iată nişte exemple ale acestor necontenite schimbări, discutate de locuitorii Varşoviei :

Se discută viitorul străzii Swietojerska.

Străzile Elektoralna, Leszno şi Sienna sunt în pericol.

Din ghetou va fi desprinsă o secţiune înconjurată de Zelazna-Wolnosc, astfel că va putea fi divizat în două părţi.

Wronia şi nu Zelazna va marca graniţa ghetoului.

Walicow şi Ceglana au fost îndepărtate din perimetrul ghetoului.

Swietojerska a fost salvată.

Ceglana a fost reîncorporată în ghetou.

Au reuşit să salveze porţiuni din Zelazna.

O porţiune din Ciepla a fost exclusă din perimetrul ghetoului.

Următoarele străzi au fost excluse din perimetrul ghetoului : Gibalski, Mirecki, Dlugosz, Baron, Zytnia, Kacza, Wolnosc, Wronia, Piaţa Klecki, Chlodna, precum şi alte străzi şi segmente de străzi.

Piaţa Grzybowski este în pericol

Următoarele străzi au fost incluse în ghetou : Boniafaterska, porţiunea din Nowolipki de la Zamenhof până la Nalewki (un şir de case).

Zece case de pe strada Freta au fost exluse [din ghetou]

Următoarele străzi au fost reîncorporate în ghetou : porţiunea din Zelazna de la Grzybowska pănâ la Leszno, Krochmalna, Chlodna şi porţiunea din Ogrodowa până la Wronia.

S-au făcut mici modificări în dezavantajul evreilor.

« Faptul că graniţele ghetoului nu au fost definite corect », scrie Ziemian

« a stârnit confuzie în rândul a zeci de mii de oameni care planificau să se mute, însă în special evreii au fost cuprinşi de panică. Nimeni nu putea fi sigur că mâine nu va trebui să vândă o locuinţă pe care o cumpărase în ziua precedentă. Trebuie să nu uităm că aproximativ 138 000 de evrei care locuiau dincolo de districtul predominant evreiesc au fost constrânşi să se mute în apartamente [în interiorul perimetrului ghetoului, conform termenului în care acesta urma să fie instituit] care fuseseră locuite de 113 000 de polonezi ; în plus, apartamentele din districtul evreiesc erau în medie mai mici decăt cele deţinute de evrei în afara districtului. Mai mult, polonezii îşi tot amânau plecarea, ceea ce a complicat şi mai mult situaţia dificilă a evreilor forţaţi să se mute în noi locuinţe. »

Până la 31 octombrie 1940 s-a menţinut incertitudinea privind termenul pentru încercuirea ghetoului, numeroşi oameni nefericiţi căutându-şi noi locuinţe. Cum evacuarea apartamentelor se desfăşura rapid, germanii au hotărât să extindă perioada de graţie până la mijlocul lui noiembrie. Germanii au explicat că disponibilitatea evreilor de a se supune ordinelor germane a făcut posibilă această amânare. Lista definitivă a străzilor şi adreselor care urmau să fie incluse în ghetou a fost publicată pe 14 noiembrie, o zi înainte ca ordinul de ghetoizare să fie aplicat.

Caracterul ghetoului

De-a lungul toamnei, toată lumea se interesa de natura ghetoului. Va fi un sector deschis din care evreii vor putea ieşi şi în care polonezii vor putea intra în timpul zilei ? Va fi închis doar noaptea, când intra în vigoare camuflajul ? Sau poate contactul dintre cele două populaţii va fi limitat la câteva ore ? Puţini au fost cei care au putut lua în considerare posibilitatea groaznică a unui ghetou închis ermetic, izolat complet de lumea exterioară. Dar în timpul săptămânilor agitate ale transferului de populaţie nu mai era timp pentru nici o speculaţie, întrucât găsirea unor cartiere sigure era cea mai urgentă şi mai importantă problemă.

Evreii care deţineau magazine, ateliere şi alte spaţii comertciale în afara districtului evreiesc s-au găsit într-o dureroasă dilemă : să îşi închidă afacerea, mutând marfa din magazin, uneltele din atelier şi să se resemneze cu pierderea sursei de existenţă, sau să rămână acolo unde erau în speranţa că şi după încercuirea ghetoului li se va permite să îşi continuie vechea ocupaţie în afara ghetoului ? Pe 16 noiembrie, toate aceste dileme, întrebări şi speculaţii au fost brusc rezolvate. Poliţiştii polonezi şi germani au fost amplasaţi la porţile ghetoului şi doar cei cu permise speciale aveau voie să parăsească districtul sau să intre în el. Ghetoul fusese efectiv sigilat. Aproximativ 1700 de magazine alimentare şi aproximativ 2500 de alte spaţii comerciale deţinute de evrei au rămas în afara perimetrului ghetoului.

Grupul care a fost lovit cel mai greu de ghetoizare a constat fost cel al evreilor asimilaţi şi convertiţi la catolicism. Proporţia de evrei polonezi asimilaţi şi evrei care aveau legături strânse cu mediile neevreieşti era mai mică decât în Europa centrală şi occidentală. Totuşi în Polonia şi îndeosebi în Varşovia existau mii de evrei care se considerau polonezi în deplinul sens al cuvântului : legăturile lor sociale, culturale, religioase şi familiale cu evreii şi cu iudaismul erau în cel mai bun caz slabe. De asemenea, în această categorie lovită din greu existau familii mixte şi mai multe mii de convertiţi, pe care legile rasiale îi clasificau ca evrei.

Înainte de 24 iulie 1940, evreii ce locuiau în Guvernământul General [al Poloniei] erau clasificaţi după criterii sociale şi religioase, nu rasiale. Un evreu era o persoană de religie mozaică sau un membru al comunităţii evreieşti. Această portiţă de scăpare părea să le permită convertiţilor să se pună la adăpost de legile antievreieşti, deşi acest fenomen nu a dus la o convertire în masă la creştinism. În însemnările sale, Emmanuel Ringelblum menţionează mai multe sute de evrei convertiţi la creştinism. În alte locuri, mai ales în Varşovia, rata era mai ridicată, dar « valul » de convertiţi pare să nu fi depăşit niciodată mai mult de câteva sute.

De pildă, în Ungaria anilor 1938-1039, când legile antievreieşti au început să fie aplicate, ele i-au afectat doar parţial (sau deloc) pe convertiţi. În total, aproape 15000 de evrei s-au convertit. Numărul relativ mic de convertiţi în Varşovia şi în general în Polonia trebuie atribuit mai presus de toate legăturilor foarte strânse din cadrul copmunităţii evreieşti poloneze şi puternicului său sentiment de identitate, tradiţie şi religie colectivă.

Chiar şi anterior instituirii ghetoului, germanii impuseseră unele măsuri conforme doctrinei rasiste a naziştilor. De exemplu, evreii şi convertiţii deopotrivă au fost obligaţi să poarte o banderolă cu steaua lui David. Acest ordin sumar emis de guvernatorul Frank a lăsat sarcina de a formula instrucţiunile propriu-zise la discreţia agenţiilor executive locale. Acţionând în numele decretului lui Frank, Ludwig Fischer, guvernatorul Varşoviei, a emis o directivă ce definea ca evreu pe orice membru al unei comunităţi evreieşti sau care aparţinuse comunităţii evreieşti în trecut. Astfel, ordinul s-a aplicat chiar şi fiilor şi fiicelor de convertiţi.

Directiva din iulie 1940, care definea cine este evreu, a mers mai departe - în fapt, a fost aproape de definiţia formulată în legile de la Nuerenberg : o persoană este evreu sau evreică dacă toţi cei patru bunici ai săi aparţinuseră comunităţii evreieşti; o persoană cu doar doi sau chiar şi cu un singur bunic evreu era considerat Mischlinge, cu sânge amestecat. Definiţia aşadar cobora trei generaţii în trecut. Chiar dacă părinţii cuiva erau creştini autentici, denominaţia religioasă a bunicilor îl putea trimite pe fiul de convertiţi în lumea străină şi ciudată a evreilor ghetoizaţi. La un moment dat, Guvernământul General a luat în considerare interdicţia botezării evreilor, dar Frank a refuzat să semneze decretul necesar. Concomitent se făceau unele eforturi pentru ca evreii convertiţi să nu fie obligaţi să poarte banderola cu steaua lui David.

Singura organizaţie care a menţinut contacte cu autorităţile a fost Consiliul Central al Bunăstării (RGO) ce şi-a asumat responsabilitatea pentru a susţine cauza convertiţilor. Liderii RGO au argumentat că printre convertiţi existau figuri proeminente ale vieţii culturale şi sociale poloneze care nu aveau absolut nimic în comun cu evreii ; pentru asemenea persoane purtarea banderolei constituia o povară insuportabilă. În replică, germanii au cerut o listă de persoane pe care consiliul o recomanda să fie exceptată de la purtarea banderolei şi au promis să examineze solicitarea. Se pare că autorităţilor le-a fost înmânată o listă cu 2000 de nume. Răspunsul a venit rapid: după deliberări serioase, autorităţile au decis că solicitarea de a-i scuti pe convertiţi de purtarea banderolei nu poate fi onorată.

În mod sigur, cei mai mulţi convertiţi au reuşit să scape de acest ordin, deşi unii dintre ei au fost hărţuiţi din acest motiv. Cu puţin înainte de expirarea termenului de închidere a ghetoului, germanii au intrat în casele acelor convertiţi ale căror nume apăreau pe listă şi i-a forţat să se mute în ghetou. Cu totul, aproximativ 2000 de creştini au fost închişi în ghetou. Aceştia au format propria lor comunitate în jurul bisericii din strada Leszno care fusese inclusă în perimetrul ghetoului. Preotul era la rândul său un evreu convertit. Comunitatea a primit asistenţă de la Caritas, o organizaţie caritabilă creştină, şi mulţi ani după aceea cardinalul Wyszynski s-a străduit să prezinte ajutorul oferit de Biserică evreilor convertiţi ca pe o asistenţă acordată evreilor din ghetou.

Ghetoizarea a marcat un punct de cotitură în viaţa evreilor, o ruptură la fel de radicală ca începerea războiului şi a ocupaţiei. Ghetourile create de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial nu erau comparabile cu ghetourile medievale. Acestea din urmă constau în cartiere sau străzi evreieşti care îi separau pe creştini de evrei, definind o enclavă religioasă, socială şi culturală. Dincolo de acesta, comunicarea socială şi economică dintre cele două grupuri rămânea nestânjenită. Chiar dacă este posibil ca ghetoul medieval să fi fost instituit pentru a umili evreii, conform cu doctrina creştină, iar viaţa era aglomerată şi insalubră chair şi după standardele epocii, ghetoul ca instituţie a fost adeseori privit favorabiul de evrei, întrucât facilita păstrarea modului lor tradiţional de viaţă, protejându-i de evenimente potenţial violente în lumea exterioară. În martie 1941, Ringelblum scria în jurnalul său că « analogia cu ghetoul din trecut nu este pertinentă, întrucât în acele vremuri ghetoul era rezultatul unei dezvoltări istorice, un fenomen general, în vreme ce acum el este un lagăr de concentrare ».

Articole din presa clandestină oferă numeroase dovezi ale temerilor evreilor privind izolarea, umilirea, suprapopularea, foametea şi boala care dominau ghetoul. Numărul din decembrie 1940 al revistei Befraiung, organ al partidului sionist socialist Poalei Zion, a publicat un studiu istoric al ghetoului, care începea cu aceste cuvinte:

"Cerul de deasupra capetelor noastre este din nou acoperit de norii Evului Mediu. Toate edictele arhaice şi măsurile represive, care păreau definitiv date uitării, stârnind doar interesul istoricilor profesionişti, au reapărut în viaţa noastră cotidiană învaluită în întuneric, devenind o parte a amarei noastre realităţi. În acest moment, problema ghetoului în toată gravitatea şi teroarea sa, este cea mai chinuitoare problemă a noastră. Cu toată sălbăticia bestiilor deghizate în oameni, am fost consideraţi impuri şi alungaţi din mijlocul populaţiei neevreieşti, rămânând izolaţi ermetic între ziduri înguste, fără aer, lumină sau verdeaţă."

Ghetoul era încercuit în aşa fel încât cea mai mică urmă de verdeaţă sau pâlc de copaci să fie exclus din perimetrul său. În apropierea străzii Nalewki exista parcul Krasinski, o mică grădină publică situată în centrul districtului evreiesc, care însă nu a fost inclusă în ghetou. Problema includerii sle a făcut obiectul a numeroase discuţii. Czerniakow a primit numeroase promisiuni care însă nu au fost onorate. 

Străzile ghetoului erau înţesate de mulţimi de oameni mereu nervoşi şi grăbiţi. Era un flux uman continuu. În aprilie 1941, organul de presă al secţiunii de tineret a Hashomer Hatzair a publicat un articol intitulat « O plimbare pe străzile ghetoului », Autorul nota că i-a luat « trei sferturi de oră să traverseze cuşca în care erau închişi o jumătate de milion de oameni ».

Statisticile vorbesc sec despre groaznica suprapopulare a ghetoului. 30 la sută din populaţia Varşoviei a fost îndesată pe o suprafaţă de 2.4 la sutră din mărimea oraşului. Conform ziarului evreiesc oficial care apărea în Cracovia de mai multe ori pe săptămână, populaţia ghetoului din Varşovia în ianuarie 1941 consta în 380 979 evrei, 1718 creştini catolici, protestanţi şi ortodocşi şi 43 de credincioşi ai altor religii.

Graniţele ghetoului s-au schimbat constant, conform cu tendinţa permanentă de a îi reduce suprafaţa prin « amputare ». Concomitent, populaţia a crescut, datorită deportărilor şi evacuărilor din oraşele şi satele din împrejurimi şi transferului de refugiaţi în ajunul lichidării complete sau parţiale a altor ghetouri şi aşezări evreieşti. Datorită ratei crescânde a mortalităţii în populaţia ghetoului, acest influx constant de populaţie nu a fost întotdeauna reflectat în statistici.

În aprilie 1941, populaţia de refugiaţi din ghetoul din Varşovia era de 130000. În ianuarie 1941, întregul ghetou conţinea 380 000 oameni. Până în martie numărul se ridicase la 445 000 apoi în iunie scăzuse la 440 000. În iulie a devenit de 420 000 şi tendinţa de scădere a continuat de-a lungul anului 1941. Un flux şi un reflux similare au avut loc şi în 1942, când populaţia ghetoului a crescut de la 369 000 la 400 000 între februarie şi iunie, apoi a scăzut cu 45 000 în luna iulie, exact înainte de « mrea deportare ».

Rata mortalităţii reflectă condiţiile îngrozitoare de viaţă din ghetou. Astfel, din ianuarie până în aprilie 1941 numărul de morţi a crescut de la 898 la 2061 pe lună ; apoi în iulie şi august a ajuns la 5550 respectiv 5560. Cifra morţilor din acel an a fost de 43 000, reprezentând 10 la sută din populaţia totală a ghetoului. Chiar dacă rata mortalităţii s-ar fi menţinut la nivelul lui 1941, chiar dacă nazişti nu ar fi instituit în 1942 politica de exterminare în masă, tributul plătit morţii în ghetoul din Varşovia ar fi depăşit pierderile de vieţi omeneşti în ţări ca Franţa, Belgia, Italia sau România din timpul războiului. Cu alte cuvinte, dacă ghetoul ar fi fost menţinut încă zece ani, întreaga populaţie evreiască a Varşoviei ar fi fost decimată şi fără camerele de gazare de la Treblinka şi Auschwitz.

Este imposibil să spunem cu certitudine dacă această rata înfricoşătoare a mortalităţii poate fi atribuită unui plan calculat cu sânge rece de nazişti prin ghetoizare, dar unele declaraţii precum cea de mai jos a guvernatorului Frank din august 1942 sunt mai mult decât sugestive: « Faptul că îi condamnăm pe 1,2 milioane de evrei la moarte prin înfometare nu are nevoie de comentarii. Este foarte clar, şi dacă evreii nu mor de foame, emiterea de noi decrete antievreieşti va trebui accelerată. Să sperăm că aşa se va întâmpla ». În acea vreme însă Frank ştia planul de exterminare completă şi definitivă a evreilor.

Pe de altă parte, avem la dispoziţie alte declaraţii ale înalţilor demnitari nazişti, ce recomandau raţii alimentare mai consistente pentru evrei, astfel încât populaţia să poată fi folosită ca forţă de muncă. Conform altor declaraţii, împotriva evreilor trebuiau luate cele mai dure măsuri întrucât ei nu puteau fi trimişi la moarte.

Se pare totuşi că înainte de începutul sau jumătatea lui 1942, autorităţile germane din Guvernământul General nu nu aveau nici un plan, sau pur şi simplu nu ştiau ce soartă îî aşteaptă pe evreii din Polonia. Le era clar că ghetoul şi şi restul măsurilor antievreieşti erau o fază intermediară, care va trebui urmată de măsuri permanente pentru viitor, conform cu doctrina nazistă. S-au avansat diferite planuri, incusiv cele menţionate mai sus, de a-i concentra pe toţi evreii (sau pe majoritatea lor) într-un fel de rezervaţie din zona Lublin sau pe insula Madagascar. O dată cu lansarea « soluţiei finale » în 1942, toate aceste planuri au fost abandonate.

Deşi unele din suferinţele vieţii de ghetou pot fi privite ca o amplificare a lipsurilor şi dificultăţilor pe care orice societate le are de îndurat, chiar şi în vremuri de pace, locuitorii ghetoului s-au confruntat cu multe probleme care decurgeau direct din regimul de carantină şi din condiţiile îngrozitoare impuse de nazişti. Foamea şi lipsa permanentă de alimente au fost printre problemele resimţite cel mai dureros. Problema «foamei nu a se referea doar la pâine, căci pâinea era considerată o delicatesă în ghetou. Mâncarea la care oamenii visau zi şi noapte era mult mai ordinară.

Mâncarea a fost raţionalizată pentru toată lumea. Raţiile oficiale erau următoarele: 2614 calorii pentru germani, 669 pentru polonezi şi 184 calorii pentru evrei. Germanii şi polonezii au descoperit totuşi mijloace de a obţine mâncare suplimentară şi de mai bună calitate pe piaţa neagră la care aveau acces. Această sursă de hrană era inaccesibilă evreilor, care nu puteau pătrunde în reţelele comerciale care legau oraşul de zonele rurale. Contrabanda cu mâncare în ghetou a devenit astfel singura sursă de obţinere a proviziilor suplimentare.

« Contrabanda »

În bătalia continuă pentru supravieţuire din ghetou, importul ilegal de mâncare era esenţial şi forma o activitate economică distinctă.. Contrabanda cu mâncare era interzisă şi, deşi sute de oameni au plătit cu viaţa pentru desfăşurarea acestei activităţi ilegale, nici o zi nu trecea fără ca în ghetou să ajungă mâncare obţinută pe ascuns. Într-un fel, această linie vitală a fost menţinută pe tot parcursul existenţei ghetoului.

Dacă ar fi dorit, germanii ar fi putut în mod sigur stopa contrabanda, însă numai cu preţul morţii în masă. Îşi dădeau perfect seama că tăierea liniilor de alimentare ar fi însemnat pentru întregul ghetou moartea de foame în câteva săptămâni sau cel mult luni. Întrucât planul iniţial nu presupunea omorârea prin înfometare, germanii au încercat să menţină contrabanda în anumite limite. Uneori se prefăceau că nu observă această practică, iar alteori îi împuşcau pe contrabandişti de-a lungul zidurilor ghetoului. Este greu de spus dacă ei au urmărit vreo politică clară. Ceea ce conta pentru rezidenţii ghetoului era continuarea contrabandei. Se estimează că aproximativ 80 la sută din toată mâncarea consumată de locuitorii ghetoului era obţinută prin contrabandă.

În linii mari, existau două categorii de contrabandişti. Una consta în organizaţii « profesionale » organizate pe echipe, iar cealaltă includea întreprinzători obişnuiţi care lucrau pe cont propriu. Peretz Opoczynski, un scriitor evreu care şi-a pus pe hârtie impresiile despre viaţa din ghetoul Varşoviei, a spus despre contrabandă următoarele lucruri :

"Noaptea contrabanda se face pe acoperişurile caselor, prin deschizături înguste, prin subsoluri şi chiar peste zidurile ghetoului. Simplificând situaţia, contrabanda ia orice formă posibilă. În timpul zilei devine o afacere mult mai simplă, însă şi aici ea presupune ingeniozitate şi diferite strategii. Inteligenţa evreiască a produs un miracol pentru Israel. Pe aleea Kozia, există mai multe case pe partea cu numerele pare, locuită de creştini, dar intrările în case şi porţile de pe Kozia sunt blocate de un zid. Intrarea este pe cealaltă parte, pe strada Freta, deci în afara ghetoului, şi doar ferestrele câtorva apartamente dau spre strada Kozia, din interiorul ghetoului. Acesta este o binecuvântare nu numai pentru cei câţiva creştini care locuiesc in aceste apartamente, ci şi pentru evrei. Să fim sinceri : nu numai pentru evreii din Kozia, nu numai pentru contrabandişti, ci pentru toţi evreii din Varşovia. Deşi contrabanda este un fenomen negativ, ca o rană produsă de zgardă pe gâtul consumatorului înfometat, trebuie să admitem că în condiţiile groaznice ale imensei închisori înconjurate de zidurile ghetoului în care au fost aruncaţi, contrabanda este singura salvare pentru supravieţuitorii rămaşi. Cine ştie, poate că în viitor va fi înălţat un monument comemorând contrabandistul care şi-a riscat viaţa, pentru că activităţile sale au salvat de fapt mulţi evrei din Varşovia de la moartea prin înfometare."

Opoczynski menţionează în treacăt opiniile negative pe care publicul le avea despre contrabandă. De fapt, ziarele şi cronicile din ghetou conţin dovezi ale insatisfacţiei faţă de contrabandişti şi plângeri frecvente împotriva acestora.  « Afaceriştii » mari conduceau sisteme de contrabandă bine puse la punct, care includeau indivizi bine organizaţi şi grupuri mici. În cea mai mare parte, aceştia erau recrutaţi din rândul foştilor comercianţi, dar cel mai probabil nu erau persoane cu cariere în serviciul public.

Din câte ştim, mulţi contrabandişti proveneau din bande de infractori de dinaintea războiului şi din lumea interlopă a Varşoviei. Ei şi asociaţii lor erau curajoşi şi agresivi, fiind înzestraţi cu viclenia necesară pentru această îndeletnicire. Contrabanda depindea de schimbarea constantă a locului, îmbunătăţirea permanentă a metodelor, rapiditatea în acţiune şi de menţinerea contactelor cu polonezii de dincolo de zidurile ghetoului. Ne putem imagina că şi printre polonezi, indivizii atraşi de contrabandă proveneau din lumea interlopă antebelică ; de fapt, contrabanda constituia adeseori o continuare a activităţii infracţionale de dinainte de război.

Contrabandiştii aparţineau unei clase noi, restrânse, de îmbogăţiţi în ghetou. Ei căutau toate plăcerile pe care le puteau obţine şi erau nepăsători la foamea şi teroarea care domneau în oraşul morţii. Ei erau clientela restaurantelor, cafenelelor şi a altor localuri similare care înfloriseră în ghetou pentru a întâmpina cerinţele noilor îmbogăţiţi; aceştia se distrau adeseori în compania germanilor, a polonezilor şi chiar a poliţiştilor evrei.

Afacerile de contrabandă erau o operaţiune bine efectuată, metodică, prin intermediul căreia produse alimentare erau importate şi transportate de la furnizorul german micului mijlocitor. Ierarhia ocupaţională era strictă, astfel încât oamenii potriviţi lucrau la diferite « noduri « ale reţelei concentrându-se exlcusiv pe sarcina care le fusese încredinţată. « Creierele » din spatele operaţiei, adică liderii şi managerii, nu participau la munca pe teren. Centrii nervoşi ai contrabandei sau, cum li se spunea în branşă, meta-ii erau feriţi de priviri iscoditoare şi slujiţi de hamali, cunoscuţi drept « cărăuşi », a căror principală atribuţie era de a deplasa rapid marfa, de a întrerupe operaţiunea la cel mai mic semn de pericol şi de a-şi acoperi urmele o dată ce treaba era făcută. Aceşti contrabandişti de teren erau expuşi celor mai mari riscuri şi aveau de suferit cele mai mari pierderi.

« Cărăuşii » livrau marfa proprietarilor de vehicole, de obicei de triciclete « ricşă » cu o cutioară montată în faţă pentru a transporta persoane şi marfă. Ricşele erau cel mai popular mijloc de transport în ghetou. « Şoferii » aduceau marfa obţinută ilegal la depozite centrale, unde « capii » determinau preţul şi metoda de distribuţie. « distributorii » purtau marfa cu corpurile lor sau în « ricşe » până la negustorii cu bucata, proprietarii de mici magazine, sau vânzătorii ambulanţi care livrau marfa clienţilor obisnuiţi din uşă în uşă.

Sute, poate mii de oameni, se întreţineau din această operaţiune complicată. Cei de la vârful industriei de contrabandă au acumulat averi într-un timp scurt, în vreme ce cei de la baza ierarhiei abia dacă obţineau ceva mai mult decât bucăţele de pâine ordinară.

Autorii cronicilor de ghetou relatează că şefii bandelor de contrabandişti nu prea dădeau atenţie preocupărilor publice şi soartei populaţiei generale. Ei nu donau mari sume de bani pentru activităţi de binefacere şi, în cea mai mare parte, preferau să facă contrabandă cu bunuri de lux, precum brânză, sos, carne, sau fructe, care le aduceau profituri uriaşe. În plus, transportul acestui tip de marfă era mult mai puţin complicat decât cel al unor articole grele şi mari, precum cartofii şi legumele. Inutil de adăugat că mâncarea scumpă ajungea la micul cerc de oameni înstăriţi din ghetou, în vreme ce masele aveau nevoie de bunuri elementare. Contrabandiştii se luptau între ei pentru contacte mai bune cu lumea de afară, pentru puncte de trecere mai sigure şî mai comode şi pentru metode mai bune de a-şi desfăşura afacerile. În acest sens, organizaţia lor seamănă cu mafia americană.

Trebuie să ţinem cont şi de faptul că în ghetou nu exista nici o altă metodă de a obţîne mâncare. Contrabandiştii difereau de mafia şi în altă privinţă importantă : ei nu recurgeau la violenţă sau la alte metode extreme în luptele lor interne. Se luptau unul cu altul pe frontul contrabandei, însă nu se ucideau şi nici nu se denunţau între ei.

M. Pasenstein, al cărui studiu minuţios asupra metodelor de contrabandă în ghetoul din Varşovia a fost descoperit în arhiva Ringelblum, conchidea că

"Contrabandiştii trăiesc sub o ameninţare constantă. Nu trece nici o zi fără ca unul dintre ei să nu fie împuşcat de gloanţele mitralierelor jandarmilor, dar contrabanda continuă. După ce cadavrul este îndepărtat, afacerea revine la normal cu aceeaşi intensitate. Jocul destinului continuă. Acest fapt îi plasează pe contrabandişti în prima linie a frontului rezistenţei ghetoului din Varşovia împotriva hitlerismului."

Până acum am discutat operaţiunile bine organziate conduse de potentaţii ghetoului. Dar mai erau şi alţi contrabandişti pentru care contrabanda nu era o afacere, ci ultima armă în lupta pentru supravieţuirea familiilor lor. Aceşti contrabandişti pe scară mică erau dispuşi să se strecoare dincolo de graniţele ghetoului, să înlăture banderola evreiască şi să încerce să procure mâncare de la cunoştinţe. Dacă nu reuşeau, vindeau la troc bunurile de valoare pe care le aduceau. Puţina mâncare pe care o aduceau acasă era ascunsă pe corpurile lor sau învelită intr-un pacheţel şi era destinată familiilor şi uneori vecinilor lor.

Mai ales femeile excelau în acest tip de contrabandă cu mâncare la scară mică, individuală. Spre deosebire de bărbaţi, femeile nu aveau nici o marcă fizică de evreitate în aspectul lor. Adeseori, datorită aspectului lor de neevreice şi vorbitului fluent în poloneză, evreicele puteau fi luate uşor drept poloneze.

Arhiva Ringelblum conţine raporturi scrise de femei, inclusiv replici la adresa altei arhive, intitluate « Evreicele în război ». Aceste documente demonstrează cu claritate că, atunci când era vorba de a-şi apăra familiile şi copiii, femeile dădeau dovadă de mai multă forţă, curaj şi tenacitate decât bărbaţii.

Alt grup distinct de contrabandişti eroici era cel al copiilor, uneori de doar şase sau şapte ani. Operând în grupuri, aceştia cunoşteau toate spărturile prin care se puteau strecura în zona « ariană » a oraşului. În hainele lor zdrenţuite, tremurând de frig, aşteptau de obicei la porţile ghetoului şi adeseori paznicii germani, fie mişcaţi de compasiune fie doar plictisiţi, îi lăsau să treacă. Alteori, copiii aşteptau cu nerăbdare momentul în care poliţiştii de la porţi nu erau atenţi la trecere, şi se strecurau repede dincolo de graniţă. Mulţi au fost ucişi fie încercând să părăsească ghetoul fie să se întoarcă în el.

Motivul principal al acestor incursiuni adesea periculoase în teritoriul interzis era pur şi simplu dorinţa de a umple un stomac gol. Pentru multe familii, măncarea ascunsă în hainele copiilor lor era singurul mijloc de subzistenţă. Autorii de memorii şi cronici relatează despre copii care s-au lipsit pe ei înşişi de mâncare pentru a o aduce familiilor lor din ghetou. Mai ştim că femeile poloneze, inclusiv cele cu vederi antisemite, erau profund impresionate de spectacolul copiilor înfometaţi şi uneori le dădeau resturi de mâncare. Mulţi copii reuşeau să îşi « adjudece dreptul » de a fi hrăniţi de o anumită familie, asigurăndu-se că va primi de mâncat în mod regulat, iar alţii vindeau articole de imbrăcăminte aduse din ghetou în schimbul mâncării, constând mai ales în pâine şi cartofi.

Henryka Lazawert, o poetă evreică de limbă poloneză, i-a elogiat pe aceşti copii într-un poem dedicat « micului contrabandist ». Lată patru din cele opt strofe :

Peste zid, prin găuri şi cărămizi
Noaptea, în zori şi la amiază
Curajos, înfometat, dibaci
Mă mişc încet ca o umbră.

Şi dacă palma destinului
Mă va prinde în acest joc,
Nu va fi decât un fleac
Mamă, nu mă mai aştepta.

Nu voi mai reveni la tine,
Vocea mea nu o vei mai auzi de-afară
Praful străzii va îngropa
Sorţii pierduţi de un copil.

Doar un singură întrebare
Imi va încremeni pe buze:
Cine, mamă, cine
Iţi va aduce mâine pâine ?

În mai 1941, scriitorul de limbă idiş Yehuda Peled a scris o serie de viniete portretizându-i pe locuitorii ghetoului. O scenă surprinde sentimentul pericolului şi aventurii trăite în misiunile lor:

"În spatele porţii casei, de cealaltă parte a ghetoului, un poliţist polonez a prins doi copii evrei. S-a certat cu ei mult timp, apopi i-a bătut pentru a le smulge câţiva zloţi. Dar eforturile sale s-au dovedit zadarnice, căci copiii nu aveau nici un bănuţ în buzunar. Deodată, a oprit o maşină cu doi jandarmi, care au ieşit repede, s-au îndreptat spre poliţist şi l-au întrebat de ce îi arestase pe cei doi sărmani copii. După ce poliţistul i-a explicat că evreii veniseră să facă contrabandă în afara ghetoului, cei doi nemţi în uniformă i-au bătut prieteneşte pe obraji pe copii şi le-au spus să sară repede zidul. Cu ultimele puteri, mâinile şi picioarele lor slăbite s-au prins de suprafaţa cărămizilor. Urcând repede şi însângerându-şi degetele, copiii au ajuns în vârf. În acel moment, în aer s-au auzit salve. Două corpuri de copii evrei s-au prăbuşit de cealaltă parte a zidului, pătând pământul în roşu. Unul dintre jandarmi i-a ordonat poliţistului să se apropie de corpuri pentru a se asigura că cele două gloanţe îi uciseseră realmente pe copii. Când poliţistul s-a întors şi a confirmat morţile, jandarmul s-a întors spre camaradul său şi, zâmbind mândru, spuse: «Vezi, pot să nimeresc ţinta de la 50 de metri ! »."

Leon Berenson, un avocat evreu care îşi câştigase reputaţia de a îi apăra pe activiştii de stânga acuzaţi de delicte politice în Polonia interbelică, devenit el însuşi o victimă a ghetoului din Varşovia, a spus după război că ar trebui ridicat, într-o piaţă a Varşoviei, un moment dedicat copilului contrabandist anonim din ghetoul Varşoviei.

Şi muncitorii care lucrau în lagăre de muncă forţată în afara ghetoului au încercat să practice contrabanda pe scară mică. Aproximativ 2000 de rezidenţi ai ghetoului au fost obligaţî să presteze muncă forţată pentru germani în mai multe locuri numite placowki (« staţii », placowka la singular) din Varşovia şi din vecinătatea acesteia. Revenind în fiecare seară în ghetou, încercau să aducă o bucată de pâine sau alt aliment în hainele lor. Aceste încercări aveau succes atunci când la porţile ghetoului nu se efectua nici un control. O dată la câteva zile, însă, muncitorii erau cercetaţi : dacă se găsea asupra lor mâncare, acesta era confiscată şi delincventul era supus unei pedepse fizice dure. Mâncarea adusă prin contrabandă de muncitorii din afara ghetoului era de obicei suficientă pentru a potoli foamea celor mai apropiate rude ale lor ; uneori, surplusul era vândut vecinilor.

Cu privire la aceşti muncitori, se ridică evident întrebarea privind modalitatea în care obţineau mâncare în zona « ariană ». Ce polonezi erau implicaţi în această activitate, şi ce primeau ei în schimbul mâncării care ajungea în ghetou ? Autorii publicaţiilor poloneze tipărite după război au susţinut uneori că trebuie să considerăm contrabanda ca pe o formă de ajutor acordată de polonezi locuitorilor evrei ai ghetoului. Oricât de frumos ar suna această variantă, nu există nici o dovadă factuală pentru adevărul ei. Realitatea este că nu a existat nici o conexiune între contrabandă şi asistenţa acordată de polonezi. De ambele părţi ale zidului, contrabanda era o chestiune de afaceri, nu de filantropie, şi obţinerea de profit era singurul motiv al polonezilor care s-au implicat.

Nu se ştie mult despre polonezii care vindeau mâncarea ce ajungea în ghetou. Puţinele mărturii pe care le avem la dispoziţie sugerează că aceştia erau vânzători pe piaţa neagră ce operau în oraş, oameni care fuseseră implicaţi în activităţi ilicite înainte de război şi acum se reorientaseră spre contrabandă pentru a supravieţui conflagraţiei. Contrabanda s-a dovedit atractivă îndeosebi pentru rezidenţii caselor din vecinăţatea ghetoului şi pentru polonezii care fuseseră asociaţi cu figuri de evrei din lumea interlopă în Varşovia interbelică. Pe lângă tranzacţiile cu “marii şefi” care conduceau operaţii de contrabandă pe scară mare, polonezii au făcut afaceri şi cu mulţi oameni obişnuiţi care aduceau de la sate mici cantităţi de mâncare în Varşovia. De la ei, marfa ajungea în ghetou prin canalele obişnuite ale contrabandei.

Diferenţa considerabilă între preţurile din ghetou şi cele din « zona ariană » nu spune totul despre profiturile obţinute în timpul războiului. Trebuie să ţinem cont şi de importul ilegal de bunuri din ghetou către zona ‘ariană’, căci contrabanda era un drum cu două direcţii. În timp ce mâncarea ajungea în ghetou, obiecte materiale şi valoroase erau vândute în afară. Mâncarea nu era cumpărată pe bani, căci locuitorii ghetoului nu aveau în general suficienţi bani pentru a plăti pentru mâncare (deşi aurul şi valuta erau folosite de evreii înstăriţi). În general, mâncarea era schimbată pe diferite tipuri de bunuri casnice : îmbrăcăminte, ustensile de bucătărie, opere de artă, mobilă, chiar piane. În cea mai mare parte, aceste bunuri erau transmise în zona poloneză prin aceleaşi metode şi canale prin care era introdusă mâncarea.

În timp de razboi preţurile tind să crească, în timp ce obiectele materiale tind să se devalorizeze. Obiectele şi bunurile care adeseori fuseseră acumulate de-a lungul generaţiilor ajung să fie vândute pe nimica. Cei trimişi la muncă forţată în ghetou relatau că preţurile nu prea variau : o pereche de pantaloni sau o cămaşă în bună condiţie valora câteva kilograme de cartofi, dar când un locuitor al ghetoului dorea să cumpete pâine, trebuia să plătească în obiecte mai valoroase.

În ciuda suferinţelor pe care contrabanda le-a provocat de ambele părţi (deşi evreii, trebuie remarcat, au pierdut mult mai multe vieţi), activitatea complexă a contrabandei de război indică puterea legăturilor dintre oameni confruntaţi cu regim arbitrar şi crud. Chiar dacă aceste legături s-au bazat pe profitul în afaceri şi nu pe urmărirea vreunui ideal umanitar ori ideologic, ele stau mărturie pentru efortul reciproc a două comunităţi separate şi divizate de a depăşi diviziunea artificială pe care o a treia parte le-o impusese. În acest sens, contrabanda poate fi văzută ca un act de rezistenţă din partea polonezilor şi a evreilor, ca o sfidare a duşmanului lor comun. Chiar dacă această formă de rezistenţă provenea doar din considerente strict economice, ea a reflectat totuşi voinţa de a trăi printre oameni din grupuri etnice diferite, supuse unei autorităţi inumane şi opresive.

Aparent impregnabilul zid al ghetoului a fost destinat, mai presus de toate, să îi izoleze pe evrei şi polonezi unii de ceilalţi, să creeze o graniţă strict controlată care adeseori trecea de-a lungul sau de-a curmezişul unei străzi. Din momentul instituirii ghetoului, evreii au devenit complet dependenţi de mâncarea « importată » din exterior. Dar ghetoul mai avea nevoie şi de serviciile pe care anterior le asigurase municipalitatea. Ghetoizarea nu a fost o operaţiune precisă şi treptată, nici nu a urmat un plan preconceput ; condiţiile de viaţă a sute sau mii de evrei au fost transformate dintr-o dată. Am menţionat deja că, în timpul evacuărilor şi al procesului de ghetoizare, evreii şi-au consacrat întreaga energie şi atenţie preocupărilor celor mai urgente : găsirea unui adăpost pentru familiile lor şi asigurarea mijloacelor de subzistenţă, în cazul micilor proprietari ale căror se găsea în afara ghetoului.

Cei care au fost afectaţi de instituirea ghetoului şi-au dat seama cu multă încetineală de gravitatea situaţiei, chiar şi după ce ghetoul fusese declarat teritoriu închis. Pe 15 noiembrie, Czerniakow remarca în jurnalul său că autorităţile districtului îl informaseră că « nu ni se vor acorda permise de ieşire ». Cu alte cuvinte, dacă evreii şi-ar fi închipuit că închiderea ghetoului însemna că Judenrat-ul va elibera permise de ieşire celor care doreau să iasă din ghetou, speranţele li se prăbuşiseră : emiterea de permise de ieşire este o prerogativă pur germană. Şi în curând a devenit clar că germanii nu aveau nici o intenţie de a emite asemenea permise oricui altcuiva decât formaţiunilor de muncă forţată sau altor cazuri extrem de rare. Pe 18 noiembrie, Czerniakow scria uluit : « Eu însumi am primit permisul de trecere doar cu mare dificultate »  .

Pe 19 noiembrie, Czerniakow scria că oficialul german responsabil de ghetou îl informase despre planuri de a institui un oficiu de poştă evreiesc separat de cel polonez. I-a mai comunicat că se va mai înfiinţa un oficiu menit să supervizeze deplasarea bunurilor şi a mărfii în şi din ghetou. (Transferstelle). Noul oficiu va fi singura conexiune oficială dintre ghetou şi lumea exterioară. « Până pe 28 noiembrie », scria Czerniakow,

"Trebuie să prezentăm o listă de obiecte şi produse alimentare [de care ghetoul are nevoie]. Acestea trebuie plătite fie în valută (dolari) fie cu obiecte finisate.  Transferstelle va plasa comenzile pentru muncitori calificaţi. Va reprezenta creditorii germani, polonezi şi evrei. Împreună cu reprezentanţii Departamentului de Muncă [al Judenrat-ului] îşi va asuma şi responsabilitatea pentru prestarea de muncă. "

Deşi decretul oficial care instituia Transferstelle nu a fost promulgat până în aprilie 1941, agenţia a început de fapt operaţiunile imediat ce ghetoul a fost încercuit. Şi-a extins gradual autoritatea, incluzând producţia din ghetou de bunuri destinate lumii din afară ca şi asupra bunurilor care erau oficial importate în ghetou.

Instituţiile şi serviciile nou înfiinţate stabilesc modelul relaţiilor cu lumea exterioară. Dar, în plus, o întreagă nouă gamă de instituţii publice a apărut, în întâmpinarea nevoilor interne ale populaţiei ghetoului.

Instituţii autonome evreieşti în ghetou

Oficial, poliţia poloneză era responsabilă de ordinea şi securitatea din interiorul ghetoului. În realitate, poliţiştii polonezi , atât cei de la porţile ghetoului cât şi în interiorul acestuia, erau interesaţi de un singur lucru, anume de extorcarea locuitorilor evrei, atât în mod oficial cât şi neoficial. Practic, aceasta era obsesia lor, care excludea orice altă preocupare.

Infracţiunile grave trebuiau raportate poliţiei poloneze, dar evreii din ghetou nu erau dispuşi să apeleze la autorităţi neevreieşti în chesiuni juridice. Astfel s-a simţit nevoia unei autorităţi poliţieneşti paralele în ghetou. Pe 20 septembrie 1940, Czerniakow scria în jurnalul său că un oficial german a sugerat organizarea a “3000 de agenţi de menţinere a păcii. L. a susţinut că, având în vedere că întreaga forţă de poliţie poloneză numără 3000 de membri, nu avem nevoie de mai mult de 1000. A mai adăugat că trebuie să ni se acorde Selbstaendige Autonomie ­- guvernare autonomă. »

Începând cu noiembrie, notele şi referinţele la Ordnungsdienst « serviciul de ordine » apar din ce în ce mai frecvent în jurnalul lui Czerniakow. Prima referinţă importantă apare pe 27 noiembrie, când Czerniakow a scris: « L-am numit pe maiorul Szerynski inspector al serviciului de ordine ». De aici putem conchide că numirea lui Szerynski a fost alegerea lui Czerniakow şi nu fusese impusă ghetoului de poliţia germană sau poloneză. Trebuie să ţinem cont de asta când luăm în considerare faptul că Jozef Andrej Szerynski îşi va lăsa amprenta pe forţa de poliţie evreiască şi implicit asupra ghetoului în întregul său.

Szerynski era un convertit catolic al cărui nume iniţial fusese Shenkman. Servise mulţi ani în poliţia poloneză, atingând ranguri superioare. A reintrat în lumea evreiască doar pentru că legile rasiste naziste nu îi lăsau nici o altă opţiune, şi mulţi îl considerau un antisemit lipsit de scrupule, care îi dispreţuia pe evrei. Nu ştim practic nimic despre motivele care l-au făcut pe Czerniakow să îl numească pe Szerynski în funcţia de şef al poliţiei evreieşti din ghetou. Nu putem decât să bănuim că Czerniakow a fost impresionat de cariera profesională a candidatului în serviciul de poliţie, domeniu în care evreii aveau puţină experienţă, întrucât în Polonia interbelică abia dacă fusese admis vreun evreu în poliţie.

Iniţial, 1000 de tineri au fost recrutaţi în poliţia evreiască. Cerinţele au fost puţine dar stricte : viitorul poliţist trebuie să aibă o educaţie la nivel de liceu, şi s-a acordat preferinţă celor cu serviciul militar satisfăcut. De asemenea, întrucât poliţişţii nu primeau nici un salariu, posturile erau deschise doar celor bogaţi sau proveniţi din familii cu mijloace independente de trai. Mulţi ofiţeri erau avocaţi sau profesionişti independenţi ; evreii asimilaţi şi convertiţii, mulţi dintre ei în relaţii strânse cu Szerynski, erau la rândul lor reprezentaţi disproporţionat. Astfel, poliţia ghetoului, sau Ordnungsdienst, consta predominant în membri ai intelectualităţii evreieşti şi ai claselor de sus.

Poliţiştii evrei nu aveau arme de foc, ci doar bastoane de cauciuc. Cel mai vizibil semn al autorităţii lor era îmbrăcămintea. Deşi nu li s-a impus nici o uniformă, purtau o pălărie rotundă cu un vizor şi o panglică albastră în mijloc. Rangul era indicat de nmărul de stele, pentru ofiţeri şi de nasturi pentru poliţiştii de rang inferior. Purtau de asemenea o banderolă albastră pe partea superioară a mânecii. Au adoptat în curând şi alte accesorii în efortul de a degaja un sentiment de autoritate în ghetou. Poate că cea mai importantă adăugire la codul vestimentar oficial au fost cizmele lustruite, înalte până la genunchi. În general, cizmele servesc ca un simbol al puterii. Germanii, fie în uniformă fie nu, purtau întotdeauna cizme înalte şi lucioase, ca pentru călărie Imitând această aparenţă a ocupantului, inclusiv jacheta din piele, poliţistul evreu obţinea o aură de putere şi autoritate.

Forţa de poliţie evreiască nu era foarte respectată de comunitatea evreiască. Poetul Itzhak Katzenelson o descria ca pe o « eternă ruşine » şi « drojdia umanităţii ». Katzenelson vedea în poliţişti oameni care se înstrăinaseră de colectivitatea evreiască şi de valorile acesteia, « cei care au fost educaţi în mediul josnic şi suspect al pseudo-intelighentsiei creştine ». Dispreţul total şi extrem pe care îl evocă forţa de poliţi a fost însă rezultatul rolului pe care l-a jucat în deportări, mai ales în deportarea în masă a evreilor din vara lui 1942. Poliţiştii evrei s-au comportat cu atâta lipsă de sensibilitate şi brutalitate încât acest incident rămâne ca unul dintre cele mai sumbre capitole ale colaborării cu naziştii.

În realitate, atitudinea publicului nu a fost iniţial defavorabilă, mulţi considerând prezenţa poliţiştilor evrei în ghetou ca pe o noutate îmbucurătoare. În însemnările din jurnalul său de la sfârşitul lui 1940 şi începutul lui 1941, Ringelblum scria că « poliţia evreiască este formată, în cea mai mare parte, din oameni politicoşi şi simpatici...comunitatea evreiască îl sprijină pe poliţistul evreu ».

Dar numărul candidaţilor dornici să se înscrie în poliţie îl depăşea cu mult pe cel al posturilor disponibile, şi în curând în ghetou a început să circule zvonul că recrutarea în « serviciul de ordine » a fost facilitată în mare parte de anumite conexiuni sociale şi o varietate de strategii de intimidare. Oare ce i-a determinat pe atâţia tineri educaţi să râvnească să fie recrutaţi? Stanislaw Adler, un avocat care a servit ca ofiţer de poliţie în ghetou (şi s-a sinucis la sfârşitul războiului) scria în memoriile sale de război că prietenul său P. Teshner, şi el avocat, îl convinsese să se alăture forţei de poliţie. Teshner argumentase că ar fi preferabil ca oameni binevoitori şi talentaţi să servească în poziţii de comandă. Tesher însuşi s-a alăturat Departamentului de Aprovizionare, despre care vom discuta în detaliu mai jos ; a devenit unul dintre directorii acestuia şi s-a evidenţiat prin hărnicie şi cinste. Adler, ale carui scrieri ne furnizează dovada unei minţi critice si oneste, a avut de spus următoarele despre motivele pentru care s-a înscris în noua forţă de poliţie:

"Există unele motive care explică interesul manifestat de atâţia oameni oneşti, inteligenţi, mai ales tineri, pentru aceasta muncă, deşi serviciul în poliţia auxiliară nu poate fi conceput ca o îndeletnicire plăcută sau ca o afacere potrivită pentru mulţi dintre ei. Consideraţiile economice merită la rândul lor discutate, întrucât salariul promis nu le poate satisface nevoile nici în cele mai negre condiţii. Cu toate acestea, aceşti tineri care se pregătesc să treacă pragul maturităţii simţeau nevoia urgentă de a-şi găsi o ocupaţie, o permanenţă conferită de rutină, după mai mult de un an de şomaj. În plus, serviciul de poliţie îi poate scuti de munca forţată şi risipi teama paralizantă stârnită de perspectiva lagărelor de muncă ce îi aşteaptă pe toţi cei care nu lucrează cu salariu."

Dar nici condiţiile iniţiale, în care fost înfiinţată forţa de poliţie, şi nici calitatea inferioară a membrilor săi nu pot explica corupţia şi imoralitatea care s-au instalat treptat.

De la bun început, poliţia evreiască era prea numeroasă : în loc de 1000 de poliţişti, au fost recrutaţi 1650. Şi în ajunul deportării din 1942, erau 2000 de poliţişti, fără a mai pune la socoteală funcţionarii de birou. Forţa de poliţie a fost divizată în companii, a efectuat exerciţii de antrenament, a primit propriile închisori, a regulat traficul rutier, a menţinut dreptul de a intra în apartamentele private, a păzit porţile şi zidurile ghetoului şi adeseori a însoţit echipele de muncă forţată în afara ghetoului.

Cea mai importantă misiune pe care germanii au încredinţat-o poliţiei evreieşti a fost aceea de a aplica separarea dintre ghetou şi lumea exterioară şi, în acelaşi context, de a opri contrabanda. În ceea ce priveşte ultima dintre aceste sarcini, poliţia evreiască nu a reuşit să îndeplinească instrucţiunile germane. Mulţi poliţişti evrei au lucrat de fapt mână în mână cu contrabandiştii, deoarece comerţul ilicit le aducea profituri suplimentare, uneori consistente. În curând, grefa a devenit o parte integrantă a sistemului. În schimbul unei mite suficiente, poliţiştii închideau ochii la orice era oficial clasificat ca “infracţiune ». Oamenii care erau somaţi către lagărele de muncă puteau scăpa dacă aveau suficienţi bani ca să îi plătească pe poliţiştii care veniseră să îî escorteze la punctul de plecare.

Pe lângă poliţia evreiască “regulată”, germanii au mai înfiinţat o instituţie colaterală, aflată sub controlul lor direct. Scopul său oficial era stipulat în numele său: Oficiul de Control pentru Combaterea Pieţei Negre şi a Profiturilor ilicite în Districtul Rezidenţial Evreiesc. Această titulatură grandioasă era menită să ascundă faptul că noua instituţie acţiona ca o agenţie de spionaj pentru poliţia de securitate nazistă (SiPo) în ghetou. Era condusă de Abraham Ganzweich, un orator talentat şi om cu un trecut colorat. Ganzweich şi ceilalţi şefi ai Oficiului de Control, pe care evreii l-au numit în curând Trzynastka (« a treisprezecea ») deoarece avea sediul pe strada Leszno la numărul 13, nu erau născuţi în Varşovia, ci ajunseseră în oraş ca refugiaţi, mai ales din Lodz.

Inutil să adăugăm că « a treisprezecea » nu a reuşit niciodată să elimine piaţă neagră sau alte activităţi ilicite. În schimb, s-a concentrat asupra unor operaţiuni profitabile, cum ar fi colectarea de chirii pentru locuinţe, contrabandă şi extorcarea de bani a rezidenţilor ghetoului. Ganzweich avea la dispoziţie o forţă de poliţie separată, formată din 300-400 de oameni cu uniforme bine puse la punct, care aveau propriile lor insigne, şepci, banderole şi cizme lucioase. Locuitorii ghetoului, care cunoşteau perfect caracterul acestor oameni, privindu-i ca pe nişte venetici demni de dispreţ, încercau să se ţină departe de ei. Din când în când, totuşi, chiar şi oamenii decenţi şi cinstiţi, mai ales cei ale căror rude fuseseră arestate sau ţinute incomunicado, s-au găsit în situaţia de a apela la serviciile lui Ganzweich. Se credea că el este singurul care, datorită relaţiilor sale cu poliţia germană şi cu Gestapo-ul, poate îndupleca autorităţile şi obţine eliberarea deţinuţilor.

În realitate, intervenţiile lui Ganzweich rareori duceau la vreun rezultat de felul celor scontate, însă aceste realizări imaginare l-au ajutat să deţină reputaţia unei figuri influente, chiar omnipotente în ghetou. Nu a pierdut vremea şi a tras foloase din această legendă, spunându-le solicitanţilor care veneau la el sperând să îşi răscumpere rudele că autorităţile pot fi « convinse » numai cu daruri şi mită. Pentru a câştiga măcar o fărâmă de acceptare publică, Ganzweich a lucrat din greu pentru a îşi crea imaginea unui sponsor cultural ; s-a înconjurat de literaţi şi artişti, angajându-se şi în activităţi de binefacere.

În prima parte a lui 1941, puterea lui Ganzweich a ajuns la apogeu. Ambiţiile sale nu aveau limite. S-a simţit atât de încrezător încât a încercat să îl răstoarne pe Czerniakow. S-a ajuns la o luptă mocnită între, pe de o parte, autorităţile oficiale ale ghetoului - Judenrat-ul şi poliţia şi, pe de altă parte, Ganzweich şi adepţii săi. Czerniakow îşi detesta oponentul, descriindu-l ca pe un caracter « dezgustător » şi « demn de dispreţ », excluzând orice reconciliere cu el.

În ultimă instanţă, confruntarea dintre Judenrat şi « a treisprezecea » a devenit o confruntare-test între poliţia secretă germană, care îl susţinea pe Ganzweich, şi regimul administraţiei germane în persoana comisarului Auerswald, care se bucura de sprijinul lui Frank, Administraţia a avut câştig de cauză în cele din urmă şi în iulie 1941 germanii au dizolvat aparatul lui Ganzweich. Parte a membrilor acestuia au fost absorbiţi în poliţia evreiască regulată, facilitând astfel corupţia acesteia.

Se zvonea că Ganzweich raporta în mod obişnuit poliţiei secrete germane despre situaţia şi atmosfera din ghetou, cu alte cuvinte, lucra ca informator, dezvăluind germanilor informaţii pe care locuitorii ghetoului ar fi preferat să le ţină pentru ei. El nu a negat aceste acuzaţii, susţinând că rapoartele sale nu conţineau nimic dăunător la adresa ghetoului. Astăzi ştim că înseşi documentele care constau de obicei în buletine săptamânale compuse de Ganzweich în beneficiul germanilor nu conţineau nimic de felul informaţiilor secrete sau clasate, şi nici nu denunţau cercuri sau indivizi din ghetou. În realitate, nu cunoaştem nici un caz în care informaţiile oferite de Ganzweich să fi dus la arestarea vreunui membru al rezistenţei clandestine.

Altă instituţie importantă în ghetou era Departamentul de Aprovizionare. Deşi integrat în aparatul general al Judenrat-ului, era în mare parte autonom şi beneficia de un statut special. Principala responsabilitate a departamentului consta în distribuirea de hrană şi cartele de raţii alimentare in ghetou. Hrana şi alte bunuri care ajungeau în ghetou pe căi oficiale erau livrate departmentului, care era responsabil pentru distribuirea sa către clienţi pe căi legale.

Departamentul de aprovizionare şi-a extins în curând operaţiunile, demonstrând că spiritul de iniţiativă poate da roade chiar şi sub cel mai represiv regim. De exemplu, în anumite cazuri a primit permisiunea de a cumpăra articole alimentare de calitate scăzută peste cotele alocate. Din când în când a preluat livrarea de bunuri suplimentare, asumându-şi responsabilitatea pentru distribuirea lor, conform cu priorităţile si considerentele sale. De asemenea, a construit în ghetou fabrici de procesare a hranei, care produceau, printre altele, gem şi miere.

Nu trebuie să ne mirăm că o instituţie care exercita jurisdicţia asupra unui domeniu atât de sensibil a fost criticată din mai multe direcţii. Dar în acelaşi timp se pare că aceste critici nu au fost atât de aspre pe cât ar fi fost de aşteptat date fiind împrejurăile. Abraham Gepner, seful Departamentului de aprovizionare şi unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri evrei din Varşovia înainte de razboi, trebuie creditat cu cele mai multe realizări ale agenţiei pe care a prezidat-o.

Gepner era un self-made man. Şi-a început cariera ca un curier în binecunoscuta firmă de comerţ cu fierul Prives şi, prin tenacitate, a devenit unul dintre cei mai importanţi afacerişti cu produse de fier din Polonia. Asimilaţionist prin înclinaţii şi patriot polonez, a menţinut totuşi legături cu evreitatea şi cu viaţa publică evreiască. În cartea sa Zilele distrugerii şi Holocaustul, Itzhak Grunebaum descrie, între altele, cearta sa cu Gepner la o întâlnire care a avut loc înainte de război ; Gepner a emis « acuzaţii dure » la adresa sionismului, pe care îl considera « şovinist şi reacţionar